duminică, 31 mai 2009

Pentru mâine


Mă tot uit în calendar şi tot nu prea-mi vine-a crede că au trecut 5(!!!) luni din anul ăsta.

Nu ştiu dacă vouă vi s-a părut puţin, rapid, mult, ori lent, cert e că, pe de-o parte, mie mi-a convenit. Oricum mi se întâmplă doar lucruri rele, şi n-are rost să-mi doresc să le prelungesc. E mai bine că trec (duce-s-ar unde s-or duce...).
Pe de-altă parte, tocmai ceea discutam joi seară- a trecut 1 an de facultate. Mai e sesiunea, dar mă refer strict la an ca unitate temporală.
Pe vremea liceului (vorbesc deja ca şi cum ar fi trecut cel putin 100 de ani de-atunci), în prostia noastră, ne doream ca zilele să treacă mai repede, să scăpăm de ceea ce consideram noi pe-atunci ca fiind stresul vieţii noastre. Ni se părea că totul trece prea lent şi eram veşnic nemulţumiţi. Asta până în ultimele luni, când totul a fost atât de plângăcios, frumos, şi zâmbicios în aceeaşi măsură, încât nu ne mai ajungeau orele. Acum am rămas cu dorul. Şi cu pofta să mai gustăm din atmosfera aceea măcar o dată la câteva luni. Gata cu melancoliile de mai, că nu e cazul. Le aveţi fiecare pe-ale voastre.


Începusem să scriu, de fapt, ca să vă spun că mâine e 1 Iunie. E ziua noastră. A celor ce încă păstrăm o firimitură cât de mică de
copilărie în noi. A celor ce ţinem, într-un raft al bibliotecii, toate cărţile cu pagini îndoite, rupte, şi îngălbenite ale copilăriei. A celor ce ne dăm uneori în leagăn, sau suflăm într-o păpădie pufoasă, pentru a-i răspândi seminţele.
Eu am primit deja cadouri de 1 Iunie. De la bunici, desigur.

Şi vă spun şi vouă La Mulţi Ani (copilăroşi) pentru mâine!

vineri, 29 mai 2009

who wouldn't...

... wanna see rain as the perfect stage for singiiiin' aaand danciiin'...?

"cel puţin" Oraşul tuturor posibilităţilor

Deşi pare că eu mă ocup cu fotografiatul activităţilor din jur, ieri am spălat pentru prima oară în 20 de ani nişte felii de carne. Sunt exemplul viu al faptului că pentru toate există un început. Focul pentru grătar e pregătit deja. Relaxare şi poze. Oamenii cu cap fac grătar în aer liber joia. Restul aşteaptă weekend-ul, când şi-aşa se strică vremea. Băieţii munceşte, Oana stă şi priveşte. Un tango în faţa grătarului încins. Când ţiganului îi e foame, cântă. Când le e foame fetilor, dansează. După mirosul de carne, se cuvine şi un pic de miros de istorie. Cei trei (viitori magistraţi) roşii. PisY & PissY. Gata, o ultimă poză, că mai sunt şi alte locuri frumoase. Cum ar fi: Cheile Râşnoavei. Cu un nor pufos drept glazură. Zgomot de apă rece, tulbure, de munte, în fundal. Vânt. Coafurile rezistă. Înapoi acasă. Îl fac şi pe Blacky vedetă, că-i un scump şi merită. Astea chiar sunt ultimele poze! Îmbarcarea către Braşov. Fără nicio tragere de inimă. Cu toţii ne-am mai fi răsfăţat un pic în foişor, la o bârfă mică.

PS. PisY, în numele colectivului, îţi mulţumesc încă o dată pentru ziua şi găzduirea perfecte.

PS2. Dacă o ţin tot în acelaşi ritm, locul ăsta se va transforma în photo-blog.

joi, 28 mai 2009

cum ne respectăm valorile...



Asta e ceea ce a urmat după episodul cu aruncatul la ţintă în Constantina Diţă Tomescu.
Nu prea mă agit eu cu sportul, în general, dar nu pot să nu mă enervez când văd cum "spuma" societăţii tratează nişte oameni care muncesc cu adevărat. Cărora nu le-au picat banii şi vilele din cer, şi nici nu îşi pierd viaţa lâncezind prin cluburi şi cafenele.

Să nu ne mire, dacă în câţiva ani, toti aceşti sportivi ne vor părăsi, şi vor participa la Olimpiade şi alte competiţii importante în loturile altor ţări. Care au învăţat de mici respectul.

Mintea mea nu-şi poate închipui o Americă batjocorindu-l pe Phelps, şi nici o Elveţie care să arunce cu doze de bere după Federer.

luni, 25 mai 2009

300

Iniţial n-am vrut să scriu nimic azi. Dar mi-am amintit că acesta e menit să fie postul cu numărul 300. Da, mă mir şi eu, şi vă las şi pe voi să vă miraţi. Blogul ăsta se numără printre puţinele lucruri cu care îmi mai place să-mi ocup timpul liber. Vă mulţumesc, vouă, celor care vă chinuiţi ochii, citindu-mi posturile multicolore.

În rest, râdem, glumim, dar scroafa încă şade moartă în coteţ (nu-s prea sigură la ora asta care e expresia corectă, dar nici că-mi pasă)
.


duminică, 24 mai 2009

Nunta la români (gospodari)


Am simţit eu, încă de ieri, ceva mişcări pregătitoare de nuntă, la mine în bloc. La parter mai exact, chiar la "doamna" vecină de care vă povesteam cu patos aici. Cu ramuri de brad masacrate, cu baloane multicolore (ca la serbările de grădiniţă), cu musafiri veniţi de prin cine ştie ce cătune. Nimic interesant, oricum. Dar am promis, totuşi, că de voi fi deranjată azi de dimineaţă, cu noaptea-n cap, din cauza nuntaşilor, chem poliţia. Nu mă interesează că sunt manifestări la care au sau n-au dreptul, eu ştiu doar că e duminică şi că e ziua din săptămână în care mă răsfăţ şi-mi permit să fiu o leneşă, fără mustrări de conştiinţă şi fără să aştept să-mi sune telefonul deşteptarea.

Buuun. Azi dimineaţă, cu greu fac ochi pe la 9 fără câteva minute, probabil şi din cauza stării de sac pe care am avut-o ieri, n-apuc nici măcar să-mi fac cafeaua, că mama deja mă-mbie cu micul dejun. Treacă de la mine, mănânc, iar cafeaua o beau după-amiază (de-abia reduc cantitatea zilnică). Mă satur, mă ridic de la masă, nici nu-mi ajunsese ultimul bol alimentar în stomac, când aud nişte chiuituri, mai ceva ca la ţară. De la nunta vieţii, desigur. Adicătelea de la parter. Iar eu sunt situată la etajul 3, deci închipuiţi-vă ce aptitudini vocale aveau tantile alea. Încerc să nu mă înec, mă uit speriată afară, crezând că o fi cutremur din nou, ori că le taie cineva pe respectivele doamne. Ah, tocma' bine. Sosise "orchestra", care era de fapt un duo- un nene cu un acordeon culcat, practic, pe burta-i imensă, şi încă un nene, în brintex-blue jeans, cu un saxofon la gură. Tra la la la, bagă şi ăia o melodie oarecare, că oricum nu contează, merge orice- în 10 minute nuntaşii sunt cu toţii cu minţile aburite, şi nu mai aud nimic.
Ia uite, şi mai bine. Vine "echipa" de filmare, adică un nene cu cameră video, şi încă un nene fotograf. Nenea cu camera video filmează blestematul de parc- frumoasă amintire de la nuntă, n-am ce zice, păcat că nu e prezentă nicio babă la plajă, cu picioarele-i zbârcite dezgolite şi crăcănate pe-o bancă, aşa, doar pentru a întregi peisajul mirific.
Spăl vesela. Pe scări era un zgomot de ziceai că vine cel puţin sfârşitul lumii. Coardele vocale ale tantilor chiuitoare nu vor cu niciun chip să cedeze, spre disperarea mea. Haosul intră în casă şi prin geamul deschis al bucătăriei. Ud panseluţele din jardinieră. Percep tocmai acordurile pe care mă rugasem cu 5 minute mai inainte să NU le aud- puşca şi cureaua lată. O lălăie vreo 2-3 minute, apoi trece la melodia cu "tot acasă te-ntorci" (nu-mi cereţi mai multe detalii, vă rog).
Fiiinally, se aude alaiul ieşind din bloc. Mai lălăie duo-ul vreo 2-3 acorduri, şi tac. N-am cuvinte să-i mulţumesc Cerului.
Arunc o privire. Ginerică are vestă de satin argintie(!!!), cămaşă albă şi pantaloni negri. Bine măcar că nu e costumat în pădurar, asemeni atâtor alţi miri. De socrul mic şi-a bătut joc croitorul- pantalonii îi sunt cu cel puţin 20 de centimetri mai scurţi decât ar fi fost rezonabil- îi recomand să-i folosească mai degrabă la pescuit, decât la ocazii festive. Soacra mare, amica mea, e ok, nimic spectaculos, neaşteptat de ok. Cred că fără să vreau am rămas gură-cască la ei. M-am enervat pe mine. Soacra mare ţipă la nişte vecine agăţate la balcon: Coborâţi jos (mama lui de pleonasm)! Ce staţi ca-n avion?!. Eu- (?!?!?!)Frumos mod de a te adresa nuntaşilor, mai ales că ai şi pretenţia ca diseară, la plecare, să-ţi mai lase şi-un plic consistent.

Mă întorc la ale mele. Încep să mă gândesc la cum ai putea, ca aşa-zis bărbat, să fii de acord ca la propria-ţi nuntă să se cânte melodia aia scârboasă cu puşca şi cureaua. Înţeleg, eşti într-o oarecare masură trist, s-a zis cu copilăria, cu umblatul din floare-n floare- îţi pui ştreangul de gât, mai pe scurt. În câţiva ani o să devii un lifeless, de-abia o să mai vrei s-o vezi pe nevastă-ta în faţa ochilor. Dar de aici, şi până la a ţi se cânta "ce bărbat eram odată", e cale luuungă.
Zic şi eu, nu dau cu parul.


Gata, atât cu nunta, că nu particip. Asta ar fi tot ce mi-ar mai lipsi:))

sâmbătă, 23 mai 2009

Saturdaying ;)


Într-o oarecare măsură, am reuşit să fac ceea ce mi-am propus la începutul săptămânii, adică să mă liniştesc un pic. Şi, m-am liniştit într-atât, incât nu mai sunt eu. Dorm până la 9 (!?), ies din pijamale pe la 11, iar cafeaua nu mai are niciun efect de trezire a simţurilor.

Ba mai mult, m-am plimbat, am luat aer curat, am avut cele mai simpatice companii, şi am râs mult. Parcă uitasem şi cum e să râd. Plus că mi s-au întâmplat şi unele lucruri bune.

Era grav. Sper să nu mai revin la starea aia, chiar dacă acum sunt un pic mai aeriană. Mă adun eu cumva- începe sesiunea peste 3 săptămâni, deci trebuie.

Ca în fiecare weekend, de câteva săptămâni încoace, vremea s-a stricat. No sun means no suntan (I'm afraid it's already becoming an obsession!).

De câteva luni tot văd sau citesc reportaje despre Rezervaţia de Zimbri de la Vama Buzăului. Plus că acum e şi un zimbruţ mic pe-acolo. Cred că mă voi ocupa cu un drum până acolo. Asta dacă nu adorm în următoarea oră.
Nu mai lungesc vorba, pentru că nici eu, şi cred, nici voi, n-aveţi chef să mă ascultaţi.

Să aveţi un weekend relaxant, iar dacă soarele nu se va arăta, măcar călduţ să fie.
P.S. În poză: Aseară-n amurg.

joi, 21 mai 2009

A breath of fresh air


Although my t-shirt's summery shiny pink, there's still snow up there, on the moutain peaks.

P.S. Papuceii mei cei noi meritau să apară şi ei in poză:(

marți, 19 mai 2009

Nimic nou sub soare


De câteva zile încoace, am intrat într-o stare de moleşeală cum rar se întâlneşte la mine. De obicei sunt prea agitată ca să mai am timp şi de odihnă. Dar acum n-am chef decât de somn, care se prelungeşte, în fiecare dimineaţă, până înspre ora 9. E ceva, dacă luăm în considerare ceasul meu biologic ce până acum suna isteric de pe la 7, 7 şi ceva.

Am zis moleşeală. Acum zic şi dureri de cap. În fiecare zi, cu începere de la ora 21. Cel mai rau e că nu trec cu niciun fel de pastile, ci doar cu somn. Iar eu nu pot dormi cu începere de la 9 seara, pentru că risc ca pe la 2 a.m. să patrulez prin casă.


Am zis moleşeală. Acum zic şi lipsă de chef. N-am mai dat pe-aici de vineri. Nu găsesc nimic îndeajuns de demn pentru a-mi răci gura.


Nu ştiu dacă doar mie mi s-a părut, dar luna mai a trecut teribil de repede. Parcă mai ieri patria sărbătorea 1 Mai proletar. Azi, am trecut deja de jumătatea lunii.


Vreau linişte. Măcar săptămâna asta.

vineri, 15 mai 2009

Ce zi spuneaţi că e azi?

Nu rareori se întâmplă să mă simt ca în weekend în timpul zilelor de lucru. Aşa s-a întamplat şi azi, deşi nimic din ceea ce s-a petrecut zilele trecute nu prefigura o astfel de schimbare în bine.
O mică parte, dar cea mai plăcută a zilei, o veţi putea observa în pozele de mai jos. În rest, ne-am dat în leagăn, am cules flori de castan, şi am băut apă "de Braşov".

Deşi nimeni nu mă va crede vreodată, a trecut aproape un an de când n-am mai dat pe sub Tâmpa. Mi-a făcut bine să revăd oraşul de acolo. E parcă mai frumos. Şi nici organismul nu-ţi mai e invadat de noxe.


Am observat că nu sunt singura care s-a simţit în weekend. Activităţile desfăşurate azi, pe terenurile de tenis de la Olimpia, demonstrează că, atâta vreme cât ne dorim asta, putem simţi energia proaspătă a primăverii curgându-ne prin vene în fiecare zi.

Cum ar spune Ralu, atât am pregătit. Dar mai e un weekend întreg în faţă. Sper ca prin postul ăsta să vă trezesc pofta de ieşit la soare. Oriunde. Chiar şi-n jurul oraşului.
E-o vreme atât de frumoasă încât ţi-ar veni să plângi dacă ai pierde-o.


joi, 14 mai 2009

Plec.

Nu mai ştiu când, şi nici cu cine, vorbeam că m-aş muta într-o ţară în care să fie doar vară. Azi, m-aş muta în orice altă ţară, fie ea şi din Lumea a enşpea. Încetul cu încetul ajung la concluzia că până şi pe Lună ar fi mai bine decât aici.

M-am săturat. Nici nu mai ţin minte de când am început să zic asta aproape zilnic. De când toate s-au împiedicat de o pietricică, şi au început să se ducă de-a berbeleacul, părând că nu mai pot fi oprite. M-am săturat să mi se strice până şi zilele pe care le consideram perfecte, în multitudinea celor infecte.
M-am săturat de oameni îmbufnaţi şi isterici. Dacă te-ai trezit cu faţa la cearşaf, nu ieşi din casă- eu aşa fac.
Nu vreau şi n-am vrut niciodată să stric ziua nimănui. Dacă eu ar trebui să fiu isterică, pentru toate câte mi se-ntampla, şi nu-s puţine deloc, ar însemna să nu mai văd pe nimeni, niciodată, în faţa ochilor. Dar nu. Eu n-am voie să plang. N-am voie să ţip, şi mai ales să mă deprim. Au alţii grijă să fie deprimaţi şi pentru mine. Apropo, ca să nu mai existe tentative, în caz că aveţi nevoie de consiliere, apelaţi la specialişti. Nu mai fac niciun serviciu.

M-am săturat ca oamenii să imi zica ceva, iar peste juma' de oră să se întoarcă la 180 de grade. M-am săturat de toate ipocriziile zâmbicioase. Mai bine abţine-te. De la ipocrizii, dar şi de la comentariile răutacioase şi nefondate pe care le faci în timpul in care ar trebui să mind your own business. Sau, mai bine, bagă-ţi-le în... buzunar. 'Oi fi eu nervoasă la ora asta, dar licenţios nu vorbesc, cel puţin nu aici.

Brrr. M-am enervat. Plec.

ecoutez!

marți, 12 mai 2009

Nu mi-e dor de mare...

...ci mi-e doar poftă de un răsărit.
Şi de-o plimbare pe faleză, fie în liniştea dimineţii, fie pe-nserat, când Luna răsare, iar vapoarele se zăresc în larg.

Când simţi mirosul sării pătrunzându-ţi nările, iar valurile lovesc nisipul, răcindu-l de fierbinţeala de peste zi. Când deja aştepţi următorul răsărit, ştiind că va fi mereu mai frumos decât cel ce tocmai a dat naştere Soarelui.
*Post realizat cu sprijinul tatălui meu. (Did I manage to sound serious?)

Reminder

Am ales poza asta pentru că personajele ce apar în ea sunt mai mult decât relevante: romantic Bia, Victorian Oana, faboulous Ralu, hippie Dude Dan, and Elizabethan Tania.

A trecut deja 1 an. Mai sunt 9. Miss ya!





duminică, 10 mai 2009

(not in the mood)


Mi-e rău.

Nu, nu mă doare nimic, poate doar capul, aşa un pic, cât să simt că incă îl mai port pe umeri.
E un rău din acela apăsător, corespondent al unei frici. M-am trezit cu noduri în stomac şi peste tot chiar de dimineaţă, pentru că de deşi am dormit aproape neîntoarsă, somnul m-a chinuit cu nişte vise nu tocmai plăcute. De fapt, nu-mi convin persoanele care apăreau în vis. Mă chinuiam şi în vis să scap de ele, să nu le văd faţa urată, să nu le ascult cuvintele, să nu fiu nevoită să stau cu ele. Noroc cu telefonul care a sunat, căci cine ştie câte minute somnoroase mă mai agitam. Când m-am ridicat, am lăsat în urmă un pat răvăşit, cum rareori se întâmplă. De fapt, perfecţiunea aşternuturilor de pat am moştenit-o de la bunicul meu matern. Am multe chestii împrumutate de la el, dar asta e cea de care mă lovesc cu ocazia fiecărui somn.

Culmea, ieri după-amiază, vizionam un documentar despre somn. Despre somn şi vise, de fapt. Pe lângă faptul că nu putem trai fără a dormi, căci creierul nostru n-ar mai avea pauzele binecuvenite după ce munceşte, mi s-a confirmat faptul că putem face exerciţii de gândire în somn. Adică, în timpul visării, ne putem conduce visul pe calea pe care vrem noi să o urmeze. Mi se întâmplase să reuşesc chestia asta, şi na, rămăsesem cu dilema. Acum ceva vreme am purtat până şi o dispută, cu o cunoştinţă, care îmi reproşa faptul că dorm prea mult- şi noaptea, şi la amiază, şi în picioare, bla, bla. Pentru că, vezi Doamne, şi-aşa ne petrecem un sfert din viaţă dormind. Ei, acum, ii zic şi eu lui că 6 ani din viaţă îi petrecem visând. Părerea mea? Se merită. Mai ales când ai vise frumoase. În general, am vise frumoase atunci când mă culc în minte cu imaginea unei persoane, frumoase, pe care o iubesc sau de care mi-e dor. Sau când depănez amintiri ca să-mi vină somnul- un soi de numarătoarea oilor. You get it.

E duminică, e soare, în loc să mă bronzez, eu stau. Am noduri în stomac. Mă enervează, pentru că am impresia că presimt ceva nu neapărat bun. Şi nu-mi place deloc să fac pe prezicătoarea, ba chiar le las onoarea asta celor de la OTV, că tot le place lor să se simtă un fel de divinitate atotcunoscătoare pe faţa Pământului.
Mi-e rău.

sâmbătă, 9 mai 2009

Azi şi mâine stau.


Ieri seară am renunţat la ritualul ce-l urmez de vreo lună încoace. Adică pregătirea de plajă, cu îndesarea de pantaloni scurţi şi tricouri în bagaj. După ce weekend-urile din ultima vreme au fost nişte fiasco-uri în ceea ce priveşte vremea, am decis ca zilele astea să nu mă deplasez nicăieri. Stau şi vegetez în Braşov. Nu ştiu dacă e neapărat lene, pentru că săptămâna asta am fost mai activă ca niciodată, dacă nu la altceva, măcar în privinţa mişcării.

În dimineaţa asta vreau răsfăţ, nu de alta, dar ieri am fost în picioare de la 6 dimineaţa şi până după miezul nopţii.

Cum pe la ora asta îmi
tună cele mai năstruşnice idei, mă gândeam ce-ar fi dacă plafoanele blocurilor s-ar transforma în terase? Nu terase cu flori sau grătare pentru locatarii gospodari, dar mi-ar plăcea să fie amenajate în aşa fel încât, dacă muşchiul meu vrea, să îmi pot aşeza un şezlong, şi să mă prăjesc la soare. Ar fi cea mai la îndemână modalitate- e aproape de casă, nu te vede nimeni (înafară de vecinii din blocul-turn de vis-a-vis). Dar, la cum au fost gândite blocurile la momentul respectiv, pe ele nu găsim altceva decât role de izolaţie desfăşurate şi lipite bădăran, cu efect anti-ploaie; şi din câte-am auzit mai pot vieţui, acolo sus, şi felurite insectuţe (asta ca să nu le denumesc veritabili gărgăuni), care mai de care mai nesuferite. Bleah, renunţ la ideea-mi sclipitoare.

Alaltăieri am fost o pisi.
Ieri am primit liliac.
Azi dorm.
Mâine e duminică.

Dacă eu nu fac nimic, asta nu mă împiedică să vă doresc să aveţi un weekend cu soare. Doar să aveţi grijă pe unde vă promenaţi- în Sinaia, cât şi în Braşov, au ieşit urşii la plimbare deja
.

marți, 5 mai 2009

Fac muşchi


Să fi fost februarie, cred, când m-a apucat pe mine obsesia cu renunţatul la maşinării. Şi am zis că de la 1 martie vine primăvara, iar eu, atleta grupului, o să rup străzile Braşovului şi o să-mi tocesc pantofii dă firmă prin asfaltul prinţului Butuza.

Cine-a zis că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg, mare savant a fost. La 1 martie n-a venit nici primăvara, cu vibrările ei de violet; nici soarele, nici asfaltul nu era prea uscat, unde mai pui că purtam încă cizme. Mirifice enşpe perechi de cizme, pe care acum nu vreau să le mai văd în faţa ochilor- fashion, fashion, dar mi-au ajuns până peste cap cele 4 luni în care le-am purtat. Ăăăh, nu vorbeam despre cizme, în orice caz.

În martie n-a ţinut gluma. La sfârşitul lui martie am zis că de la 1 aprilie s-a zis cu maşinăriile. Că voi deveni o protectoare înrăită a mediului înconjurător. Mă rog, măcar în zilele lucrătoare ale săptămânii, căci în weekend, în cazul deplasărilor pe distanţe lungi e nevoie de maşină. În primele săptămâni ale lui aprilie a fost o vreme splendidă, mai că aş fi crezut că ninge de ziua mea. Spre sfârşitul lunii, am început să merg mai mult, şi tot mai mult, la şcoală, înspre şcoală, şi tot aşa. Prin jurul blocului încă n-am început să alerg, că zic vecinii ăştia luminaţi ai mei că mi-a sărit o doagă.

Bineînţeles, aceeaşi poveste, de la 1 mai merg pe jos. Şi de azi m-am ţinut de cuvânt. Am folosit dealul, pentru că pe-acolo mi-e cel mai la îndemână, chiar dacă unii zic că-s nebună să urc ditamai panta. Da' mie-mi place, unde mai pui că se ard şi caloriile şi se dezvoltă muşchii. Care muşchi, nu ştiu, cert e că toată lumea zice că mersul pe jos face piciorul frumos. Corect, într-o oarecare măsură, pentru că eu n-am văzut atlet cu picioare nasoale, dar am văzut în schimb şoferi cu burtă.

O să ziceţi că acum plouă. Da' nu-mi mai pasă. E ploaie de vară, care trece la fel cum a şi venit. Azi, pe vârful dealului începuse să picure, dar who cares?

Stăteam acum vreun sfert de oră, la masă, cu un castron de căpşune [wannabe] (cu consistenţă rădăcinoasă si gust de legumă dacă e să mă întrebaţi ce-am simţit când le-am "savurat") în faţă, şi mă gândeam că am noroc că nu folosesc elicoptere sau avioane pentru deplasări. Cred că mustrările de conştiinţă, în ceea ce priveşte poluarea, ar fi ajuns ele însele la cer, unde mai pui că şi kilogramele mele, păstrate intacte de Paşte, ar fi fost probabil la nivelul dublu al celor de-acum.
Apropo, Pisi, mersi de aprecieri. E bine atunci când cineva îţi complimentează trupul
silfid, pe când alţii te consideră subnutrit. Sau înfometat cu forţa, ca să nu sune chiar atât de urât, că mă sperii eu de mine, şi cu mine.

Concluzii: folosiţi picioruşele mai mult, căci de febră musculară nu vă veţi plânge în mod sigur. Dacă da, faceţi o băiţă cu sare- e parfumată, e caldă, şi face bine la... ceva, cred. Plus că veţi şi arde din caloriile consumate, cu moderaţie sau nu, iar pofta de viaţă ulterioară va fi mult mai mare.

luni, 4 mai 2009

Cronica unui început de mai

N-o să scriu despre 1 Mai proletar. N-o să scriu despre masele plebei ce s-au îndreptat sub formă de buluc înspre mare sau munte, petrecându-şi trei sferturi din aşa-zisa mini-vacanţă pe drum, înjurând şi pogorând sfinţi şi mucenici din Ceruri. Nici despre pomana pe care au făcut-o unele partide, în Bucureşti, ori chiar în Braşov. Sau despre românaşii a căror comportamente primitive i-au împins să se înghesuie pentru nişte mici, cel mai probabil expiraţi şi de culoare verde, şi cărora puţin le mai lipsea să se şi înjunghie sau căsăpească de dragul folosirii renumitelor tichete primite de la partid. Noroc cu venirea ploii, care a preîntâmpinat producerea unui masacru în tocmai Parcul Izvor. Nici despre minunaţii tineri ai patriei care zăceau beţi, drogaţi, sau Dumnezeu mai ştie cum, prin splendida Vamă Veche; nici despre cocalarii automobilişti cu ale lor pitzipoance de plastic, ce se călcau pe picioare la intrarea în Banbu Mamaia. N-o să scriu nici despre programele absolut fabuloase de la teve, care ni-i arătau, din 5 în 5 minute, pe cei ce se îngrămădeau, fie la mici, fie în trenurile infecte ale CFR, fie pe şoselele mirifice ale patriei.

O să mă leg în schimb de nesimţirea politicienilor, afişată cu precădere în aceste zile, probabil de dragul obţinerii unor voturi în plus, probabil de dragul conservării aparenţelor, conform cărora ţara se află într-un remarcabil progres; probabil pentru că doar aşa ştiu ei să se poarte. Am urmărit cu scârbă, neexprimabilă în cuvinte, lansarea "imnului turistic al României". La fel cum imnul ţării ne îndeamnă la "deşteptare", ceea ce confirmă faptul că suntem o naţie pe cât de adormită şi letargică, pe-atât de bătută în cap, tot aşa ne reprezintă şi lălăiala ieftină Romania-the land of choice. Unde mai pui că a fost nevoie de un ditamai show-ul care să lanseze mizeria pe piaţă. Pe care piaţă nu ştiu, pentru că, sincer, nu văd clipul acela, cu floricele, oi şi ciobănaşi pe câmpii, rulând pe CNN, asemeni altor clipuri de promovare a altor ţări. A fost nevoie de 10000 de euro, care au intrat în buzunarul talentisssissssimului Moga, cu ale lui vedete cântăcioase- ce-o fi căutând Felicia Filip alături de Smiley, vă las pe voi să-mi spuneţi, că eu încă nu m-am prins. A mai fost nevoie de un foc de artificii, ce deja se ştie că costă o căruţă de bani, a căror irosire pe timp de criză, zic eu, n-ar trebui permisă. Totul s-a asezonat cu Nuţi U(drea)+ Nuţi B(ăsescu), alias EBA, care s-au zbănţuit în primul rând, protejate cu grijă de SPP-iştii plătiţi de plebe. Iar în background-ul divelor Elene, tabloul cuplului Traian şi Maria Băsescu, de asemeni flancaţi de matahale SPP-iste. Am remarcat în numeroase rânduri că lui Băse îi e frică de moarte, dar nu dezvolt subiectul acum.
Asta a fost de 1 Mai.

De 2 Mai, adică de Ziua Tineretului (să mor dacă am ştiut până acum că asta se sărbătoreşte de 2 Mai, eu care o consideram doar o prelungire a Zilei Lenei, respectiv 1 Mai), am văzut o altă ministresă, ce-i drept nu cu un look la fel de apetisant ca cel al lui Nuţi U(drea), Ridzi-Mitzi parcă îi zice. Ei, cum ce făcea? Se lăuda cu ce şi cum a făcut ea pentru tineret, cum îi impingea ea de la spate pe tineri să facă sport, bla, bla. Un fel de justificare frumos ambalată a tuturor banilor de la buget, cheltuiţi pe te miri ce competiţii dedicate tinerilor. Totul sub sloganul "de 2 Mai, de 2 ori mai tânăr". Cred că toată şarada s-a născut dintr-un complex al ei, ceva legat de îmbătrânire, în orice caz. În timp ce ministresa Ridzi-Pitzi-Mitzi juca fotbal, îmbrăcată în geaca de iarnă încheiată până sub bărbie, ministresa Nuţi U(drea) încăleca un cal (traian), vestimentată în aşa mod încât, eu, una, am crezut că va pârrrâi din toate cusăturile ei louisvuittoneşti.
Asta a fost de 2 Mai.

De 3 Mai, într-o frumoasă zi de duminică, mai cu soare, mai cu nor, Băse şi Mr. Geoană s-au simţit întrucâtva subminaţi de partea feminină a guvernării. Şi, cu mic, cu mare, vorbindu-se sau nu înainte, s-au gândit să purceadă pe drumul înspre Huta Certeze, lângă Satu-Mare, la vreo 850 kilometri depărtare de Marea (Neagră) înghesuială. N-au lipsit deja obişnuitele înţepături reciproce, adresate ca răspuns reporterilor ce îi aşteptau ca pe nişte mântuitori. Ce căutau acolo? Se sărbătorea Sâmbra Oilor, un obicei străvechi al locului, când, înainte de urcarea oilor la munte, se măsoară cantităţile de lapte, astfel încât, toamna, orice deţinător de mioare să ştie cantitatea de produse lacto-mioritice aferentă lui. Şi, conform acestui obicei, ei s-au vrut a fi cei ce măsoară laptele, obişnuiţi fiind, ca în munca ce o desfăşoară să măsoare ciolanul mai gros. N-am avut răbdare să îmi petrec duminica în compania celor 2 papiţoi ce conduc ţara, mai ceva decât pe un Trabant, dar cert e că domnul Băsescu a primit costume populare în dar, a dansat şi a strâns în braţe cu foc o localnică, pupând-o mai ceva ca pe nevastă-sa. Pe scurt, la fel cum românaşii s-au înghesuit la pomana electorală, la fel şi mai marii ţării, respectiv Băse şi Mr. Geoană, s-au înghesuit la Sâmbra Oilor, doar, doar 'or primi şi ei un kil de brânză şi alte suveniruri.
În timp ce toată lumea bună se distra, la Ministerul Sănătăţii se ţinea o conferinţă de presă, menită să asigure liniştea naţională, în legătură cu gripa (vedetă) porcină. Dacă ne mint cu gripa la fel cum ne-au minţit cu criza, suntem pe calea cea bună. Nu numai ministrul Bazac dădea cu spor din gură ieri, ci şi preşedintele liberal Mr. Crin (imperial) Antonescu. Pe care, sincer, nici nu-l agreez şi nici nu-l preaslăvesc. Oricum ar fi, ieri mi s-a părut parcă singurul om din ţară care mai e treaz la minte, şi vede toată mascarada politică ce ne sufocă. Daţi click mai sus, şi vedeţi cu ochişorii voştri.
Asta a fost de 3 Mai.

De 4 Mai, sunt mai obosită decât dacă aş fi făcut, actually, ceva util societătii şi mie. Nu e decât încă o hulită zi de luni, în care toată lumea va fi mahmură, sictirită şi dornică de prelungirea odihnei din weekend. Adică în totală opoziţie cu mine, care când stau, stau, când vreau cu adevărat să fac ceva, fac.

Have a nice and sunny week!