sâmbătă, 19 iulie 2008

18 Iulie 2008


Intotdeauna mi-a placut curatenia si in special ordinea... Poate si de asta detest strazile si orasul asta care e din ce in ce mai prafuit si mai inecacios...
Cu totii cred ca ati practicat aruncatul prin casa... Adica, ati ajuns de undeva, ati aruncat o soseta in baie, una pe hol, tricoul pe-un scaun si pantalonii pe pat... Ei, mie chestiile astea nu mi-au placut niciodata si nici nu cred ca le-am practicat, sau voi intentiona sa le practic... Poate ca m-am concentrat asupra ordinii din jurul meu mult prea mult, ca sa mai am timp sa ma ocup de propria-mi ordine... Poate ar fi trebuit sa aranjez pe rafturi toate gandurile, sa ascund in cutii amintiri placute, dar care acum nu stiu daca mai valoreaza mare lucru... Sa le duc pe toate in pod, sa le acopar cu cearsafuri albe, pe care s-ar vedea tot praful timpului trecut si panzele paianjenilor care au incercat sa le traverseze... Sa cotrobai prin toate cotloanele doar din cand in cand... Sa nu mai car in mine, zilnic, imprastiate, toate gandurile, toate asteptarile si toate aducerile aminte... Sa nu mai fiu nevoita sa revad in minte aceleasi imagini si sa imi inchipui ca traiesc aceleasi stari... Si da, am mintit cand am spus ca am inceput sa revin la normalitate... A fost inca o minciuna din acelea cu picioare scurte...
Cat despre saptamana asta, sunt multumita ca am trait-o in liniste, doar cu mine insami si cu un motan "mieunator"... Ca am avut ordine in jur, ca n-a fost nimeni care sa faca firimituri pe jos sau sa arunce hainele care pe unde apuca... Si totusi, azi cand a revenit mama acasa, m-am simtit si ciudat, dar si bine... Am simtit ca am din nou acel sprijin, acel umar pe care as putea sa plang in caz de nevoie, ca are cine sa-mi strice ordinea, ca am cu cine sa-mi beau cafeaua de dupa-amiaza, ca are cine sa-mi faca si sa-mi dea de papa si sa ma rasfete asa cum sunt obisnuita...

joi, 17 iulie 2008

16 Iulie 2008


E mijlocul verii, iar afara e o vreme care imi aminteste de toamna, sau de furtunile deprimante primavaratice... Totul ma imbie la somn, leneveala si pierderea timpului...
Poate multi ati considerat blog entry-ul de ieri ca fiind cel mai sec, dar poza aceea inseamna mult atat pentru mine cat si pentru Pesi, iar putinele cuvinte pe care le-am scris redau cu exactitate tot ce simt acum... Mi-e dor de scoala, de curtea noastra, de clasa noastra, ba chiar am zis cu Ralu azi-noapte ca ne-am trezi constiincioase in fiecare dimineata si n-am mai chiuli doar de dragul de a mai merge acolo... De a mai petrece ore in sir vorbind si razand, uitandu-ne pe fereastra spre podul Prefecturii, care, daca nu stiati, adaposteste o gramada de porumbei simpatici... Mi-e dor sa vad dimineata sirul acela indian care se forma incepand cu Modaromul si se incheia in fata portii, unde Nea Costica ne astepta... Doamne, nu pot sa cred ca am ajuns sa-mi fie dor de toate astea, eu, care imi doream ca fiecare vacanta de vara sa se prelungeasca la infinit... Da, uite ca totul se schimba, chiar si noi ne schimbam, desi nu vrem s-o recunoastem, si o numim evolutie... Nu, eu nu cred ca facultatea va constitui o evolutie, poate doar din punct de vedere intelectual, insa noi vom ramane niste copii... Eu vreau sa raman copil... Sa rad aiurea de tot si toate, sa ies la shopping cu fetele, sa stam la barfa pe terase, as vrea sa invat de la Vane sa intarzii, pentru ca uneori ma simt prea punctuala... As vrea sa motai iar cu capul pe banca pe care o "dezinfectam" in fiecare dimineata cu servetele umede, sa mananc "furseci" cu Tania... Sa radem de sandwich-ul cu pate al lui Vio, de bald head-ul lui Ale... Oanei si lui Dan sa le facem codite... Uf... Sunt praf stiu, si nici eu n-am crezut niciodata ca voi ajunge sa pretuiesc atat de mult niste momente pe care atunci le consideram nesemnificative... Azi n-am putut, dar maine i-am promis lui Pesi ca ne vedem, sa radem ca-n vremurile noastre de glorie...

Azi totul mi se pare indepartat... Si de cateva zile, chiar si pe mine "ma simt" altfel... Ieri m-a distrus inscrierea la facultatile vietii, si poate simplul fapt ca am stat atatea ore printre oameni care nu-mi spuneau absolut nimic m-a determinat sa-mi aduc aminte de tot ceea ce am scris mai sus... Au trecut deja luni intregi de cand eram fericita, de cand radeam cu pofta si fara griji... Fara griji sunt si acum, n-am pentru ce ma agita, poate doar pentru faptul ca nu mai vine mama o data acasa... Ma plictiseste totul intr-un hal... Nu-mi gasesc locul, iar somnul a devenit unicul meu refugiu... Nu ma bucur de nimic, nici lucrurile care mi se pareau dragute inainte parca nu-mi mai spun mare lucru... Nu mai am inspiratie vestimentara, nu mai mananc mult... Totul e ploios, atat afara, cat si inauntrul meu... Nu mai plang demult... Nu stiu daca mai pot, dar simt totusi ca ar trebui sa mai dau afara cateva siroaie ce ma ineaca... Oricat de rau m-as simti nu ma pot declara o depresiva, pentru ca ies din casa, mananc, ma port normal, socializez, insa sufletul meu, asta in caz ca il mai am, se poate declara depresiv... Pentru ca e apasat fara motiv, pentru ca nu mai vede nimic frumos in jur, pentru ca nu mai gust nimic din ceea ce inainte imi facea placere... La tot pasul e doar mizerie... Si nu-mi spuneti iar si iar sa fiu optimista si sa incerc sa vad partea luminoasa a lucrurilor, pentru ca nu pot... Totul e sufocat de prost gust, de proasta crestere, a ajuns sa-ti fie sila sa mai iesi din casa... E grav ca dupa atatia ani de asa-zisa "tranzitie", in loc sa iesim la lumina, ne afundam din ce in ce mai mult in oribilitati, in teribilisme si in lipsa de maniere... Nu mai vorbesc de specimenele societatii, atat de mult mentionate de mine aici, care se inmultesc pe zi ce trece, fara ca lumea care mai e cat de cat normala sa mai aiba vreo posibilitate de a-i starpi...
E inutil sa mai reiau aceleasi si aceleasi nemultumiri... Am zis-o si o mai zic ori de cate ori va mai fi nevoie ca nu vreau si nu pot sa ma adaptez la o astfel de societate...

marți, 15 iulie 2008

14 Iulie 2008


Zi de luni... Nici macar iarba nu creste... Dar lenea de peste weekend da...
Mama e in spital, am ramas doar cu un nebun de motan iubaret, imi urla toata casa in cap... Plistiseala, photoshooting cu Bubu, caldura mare, ce sa mai... Cand am iesit azi pe strada am crezut ca pic de pe picioare... Dar prefer 40 de grade decat sa port fular si cizme... Acum sunt si bronzata, am ce arata...
Am o discutie foarte interesanta... Despre una din categoriile de oameni pe care le detest, si anume cei care vor totul gratis in viata... Care prefera copiile in locul originalelor, care se zgarcesc cand e vorba chiar de propria lor viata, ce sa mai vorbim de-a altora... Care isi sacrifica confortul pentru a strange bani pentru terase de snobi... Acei oameni care, cum s-ar spune atat de nimerit in popor, ar fi in stare sa-si manance si de sub unghii... Suna oribil, dar asta e ocupatia lor... Pentru ce fac asta nu stiu... Ca sa ajunga, probabil, la capatul vietii, niste frustrati, care tot timpul au asteptat sa le pice para malaiata in gura lui Natafleata... Niste oameni care n-au depus eforturi insa si-au dorit efecte maxime, care i-au invidiat pe cei din jur cu rautate... Nu vor ajunge nimic altceva decat niste paria ai societatii, niste Hagi Tudose care nu au ajuns niciodata sa traiasca normal, fara sa se zgarceasca sau sa faca socoteli pe hartiuta inainte de a cumpara ceva sau de a se rasfata... Tipul asta de oameni predomina in domeniul culinar... Prefera sa manance E-uri din margarine (cea mai scarboasa si plina de colesterol chestie- n-am mancat si nici nu ma voi atinge vreodata), din supe la plic si alte tampenii, in loc sa consume, la acelasi cost, sau chiar mai convenabil, o mancare sanatoasa, din peste, legume sau alte papa bune... Numai am pomenit de supa la plic si deja am noduri in stomac...
Da, cam astia ar fi oamenii nostri... Dar in fond si la urma urmei, trebuie sa fim constienti in fiecare clipa ca avem o singura viata... Daca am avea vreo 5, ne-am permite sa traim una in mizerie, una in saracie, alta in avaritie si tot asa... Dar cum ea e doar una, trebuie sa ne-o construim in asa fel incat sa traim bine, sa avem tot ce ne trebuie, cine trebuie, si cum trebuie... Sa nu stam sa ne analizam placerile ci doar sa le satisfacem...

luni, 14 iulie 2008

13 Iulie 2008


Da, stiu ca n-am mai scris de 2 zile... Si adevarul e ca nici nu am simtit nevoia...
Incetul cu incetul, are loc revenirea la starea mea initiala... Am inceput sa fac din nou toate lucrurile care imi lipseau... Fac escapade pentru solar natural la Dobarlau, ma joc cu Maxx, ma balacesc cu furtunul, stau trantita pe o saltea in iarba si ascult gazele, vorbesc cu oamenii de care imi era dor si care stiu mereu sa ma asculte... Fac poze si ma rasfat cu ice tea... Toate astea le-am facut ieri... Azi am avut febra musculara de care imi era dor acum ceva vreme, dar de care as da orice sa scap in momentul de fata... Masaj, crema, nimic n-a functionat... Dar nu-i nimic, e si asta un semn al intoarcerii mele, intrucatva, la normalitate...
In momentul de fata mi-e dor sa am o discutie inteligenta si placuta, intr-un loc frumos si cu lume putina... Sa vorbesc cate-n luna si-n stele cu cineva care sa ma inteleaga si care sa-mi spuna ca totul va fi bine... Cu cineva in care sa am incredere totala, care sa aiba puterea sa ma ridice din locul in care am ramas... Sa imi analizez mai bine greselile si sa mai invat alte si alte chestii... Mi-e dor sa invat ceva util... Mi-e dor sa citesc ceva inspirat, care sa ma faca sa rad cu pofta sau chiar sa si plang... Nu m-ar deranja, avand in vedere faptul ca nu mai am de ce plange... Nu ma mai tem de nimic, pentru ca mi-am dat seama ca am curajul de a trece peste orice, oricat de urat si de infricosator mi s-ar parea... E adevarat ca nu e bine sa fiu nici extrem de increzatoare, dar trebuie sa castig mai mult curaj, sa am mai multa incredere in propria-mi fiinta... Mi-am demonstrat ca pot, ca nu am nevoie decat de mine si de persoanele pe care le iubesc si le respect ca sa reusesc atunci cand imi propun ceva...
In ultimele zile am zambit mai mult decat in ultimele luni, asta si pentru ca am gasit o parte din raspunsurile pe care le cautam... Dar cum niciodata nu e bine sa ne multumim cu o parte, astept intregul...

vineri, 11 iulie 2008

10 Iulie 2008


E ora mea de hiperactivitate in momentul de fata, si trebuie sa fac ceva constructiv, cum ar fi sa imi astern ideile aici...
Dimineata, mama imi spune ca trebuie sa mearga cu niste hartoage la stampilat la Casa de Asigurari de Sanatate... Nimic de comentat, mobilizat, imbracat, enervat doar un pic in trafic, ajuns la fata locului... Nu stiu ce-a fost in capul meu sa-i spun mamei sa nu apelam la "pilele" de la etaj, ci sa stam si noi cu plebea, la rand... Vreo 30 de persoane in fata, tzanci nu erau multi, doar unul si nu era isteric, ci malnutrit... Glume de prost gust de la niste uzinisti din spatele meu, care mai emanau si niste mirosuri nu tocmai placute... Nesimtiti care se baga in fata fara niciun pic de rusine, sau teama ca si-ar putea lua un pumn in fata de la vreunul mai nervos de fel... Echipa de televiziune iesind din cladire... Scos hartoagele, stampilat- pentru asta am stat la rand 45 de minute... Nimic impresionant ati putea zice, dar ajunsa acasa, pe la ora 19 vad la TV ocazia cu care echipa de televiziune se deplasase la CNAS... Nu, nu era nicio conferinta prin care sa se aloce fonduri pentru spitale, pentru proteze, sau pentru handicapati... Era ziua de nastere a directorului... Chef de chef, prajiturele, bauturi, rasete de functionari cu gura pana la urechi, toate astea la ora 11.30 dimineata, in plin program... Iar prostimea la rand in fata cladirii... Chiar m-am bucurat ca am vazut si eu cum se descurca oamenii de rand, care nu au o usa deschisa la cutare sau cutarica... Gata cu Romania noastra acum...
Azi mi-am refugiat epuizarea psihica in epuizare fizica, si am urmat exemplul nepoatei mele, care facea curat cand astepta rezultatele examenului, ca sa nu se streseze... Curatenie generala, activitati casnice, cum le numesc eu... Si tot nu m-am simtit utila...
Mi-am amintit ca cineva m-a indemnat acum cateva luni sa traiesc clipa... Insa acum nu cred ca e de ajuns doar clipa... Trebuie sa invatam sa traim in perspectiva, clipa de fata nedainuind o saptamana, o luna, o vesnicie, ci doar atat- o simpla clipa, masurata in miimi de secunda... Ar trebui sa invatam ca ceea ce facem sau spunem sau ne dorim azi ar putea sa aiba repercursiuni asupra viitorului nostru... Ca ne poate face fericiti, sau ne poate afecta, in masura in care stim sa alegem in clipa de fata... Poate va intrebati ce-mi veni cu clipa de fata si cu viitorul, dar momentul inscrierii la facultate este atat de aproape, si trebuie sa stim ce sa alegem, sa pariem pe optiunea noastra... Sa alegem ceva de viitor si care ne poate asigura o slujba de succes atat aici, cat si in strainatate, acum cand orizonturile sunt tot mai largi, iar granitele ni se deschid de la an la an... Deci, indemnul meu este sa faceti o alegere cu cap, sa alegeti mai bine o facultate sau doua bune, decat zece si proaste, din punct de vedere al organizarii si al oportunitatilor pe care le ofera...

joi, 10 iulie 2008

9 Iulie 2008


Inca de dimineata ma gandeam ca mai sunt 6 zile si trece jumatatea lunii, si jumatatea verii, iar noi inca suntem niste traumatizati, din toate punctele de vedere... Nu am inca putere sa fac nimic, mai ales ca azi mi-am dat seama ca de luni incep inscrierile la facultate si mi-am gasit alt mod de a ma stresa... Am scapat de una, dam imediat de alta... Ce-i drept nu asa de "monstruoasa" ca BACul, dar totusi, we have to do something useful with our lives ...
Mai in gluma, mai in serios, Ralu mi-a spus azi-noapte inainte de culcare ca sunt epuizata psihic... Si cum azi mi-am omorat timpul reflectand la tot soiul de chestii care mi se intampla, cu sau fara voia mea, am concluzionat ca Ralu are dreptate, ca intotdeauna de altfel...
Si da, traiesc o stare de epuizare psihica... Si asta se intampla, daca nu ma insel, de vreo 2 luni bune... Dar acum o resimt, pentru ca nu mai am activitati care sa ma distraga, oameni mai multi care sa ma sustina, dar nici sansa de a ma simti utila prin ceva... Stiti voi expresia aia "tine umbra degeaba pamantului"? Eh... Dupa cum spuneam.... Pana si examenele au fost o sansa de a-mi trata epuizarea psihica... Prin epuizare intelectuala... Pentru ca stateam cu nasul in carti de dimineata pana seara, pana simteam ca nu mai incape nici macar un cuvintel in mintea mea, doar ca sa uit... Sa nu mai am toate acele imagini si senzatii in minte... Sa nu mai sufar si sa nu mai caut raspunsuri fara a adresa intrebari... Pentru ca mi-am canalizat atentia catre ceea ce-mi determina viitorul... Insa nu cred ca a existat zi, la capatul careia, sa nu aloc macar 10 minute unei discutii depresive si unei melodii "sinucigase" ... Pentru ca de 2 luni asa traiesc... Cu un nod in gat, care nu ma lasa sa respir, cu o gramada de idei fara rationament, cu regrete, da, regrete... Cu nemultumiri, chiar daca stiu ca sunt condamnata pentru asta- nu-mi lipseste absolut nimic, desi stiu ca asta i-ar face pe altii extrem de impliniti... Nu am ceea ce vreau... Nu am liniste, nu am un somn linistit- ca si cum n-ar fi fost de-ajuns acum mai am si premonitii in vise... Nu mai am decat o umbra de zambet din ce in ce mai ipocrit si un ras fortat, care nu-mi fac placere deloc... Mai nou, de vreo 3 zile, ma apuca fobiile nocturne... Adica, pe la 12 noaptea, ma apuca o spaima de ceea ce va urma... Pana acum mi-a fost teama sa nu mai pierd si alti oameni la care tin, si de prima zi de facultate, cand va trebui sa ma obisnuiesc cu alte si alte chipuri, mai mult sau mai putin neprietenoase, cand nu voi mai pasi increzatoare pe usa laboratorului de engleza, stiind ca acolo imi voi gasi colegii... Despre alte fobii, in editiile ce urmeaza ...
Desi Vane m-ar condamna pentru asta, continuu sa ma agat de tot ce nu mai e... Si dupa cum am scris mai demult, uneori doar visele ne mai dau speranta si putere ca sa ne luptam cu valurile din marea agitata in care ne ducem existenta...

miercuri, 9 iulie 2008

8 Iulie 2008


O zi pe care am promis in urma cu o saptamana, impreuna cu mama, ca o vom petrece daca iau BACul... Asta pentru ca a fost si ziua ei de nastere azi... Pentru ca Mark Twain afirmase intr-o scriere de-a sa ca Dumnezeu a creat mamele pentru ca nu putea fi pretutindeni, nu-mi ramane decat sa-i doresc si aici La Multi Ani, ca sa poata sa-mi fie alaturi mereu...
Pentru ca incercarea de a posta blog entry-ul de ieri mi-a fost sabotata de html-ul vietii, iar apoi am fost mult prea nervoasa ca sa mai si scriu ceva, azi am cerut iar ajutor, pentru a umple spatiul de aici... Si de data asta, Ralu mi-a fost alaturi in alegerea subiectului... Si am convenit sa scriu despre neprevazut... Despre cum isi face aparitia cand ne asteptam cel mai putin... Azi la pranz am avut niste revelatii neprevazute chiar in vis... Nu, nu mi-am pierdut meseria de visatoare... Chiar daca in acel vis n-am vazut chipuri cunoscute, eu stiam ca acele persoane sunt acelea pe care le vreau si le am in viata mea... Neprevazutul se infiltreaza in existenta noastra la orice pas, iar orice miscare devine o ecuatie... Nu stim niciodata cu ore inainte ce are sa se intample... De multe ori neprevazutul ne pune in dilema... Daca ne facem de ras sau daca iesim cu fruntea sus din toata povestea, depinde de abilitatile noastre de a disimula... Si uite asa ajungem la ipocrizie... De ce ipocrizie? Pentru ca, in orice situatie, schitam un sentiment, fie pe chip, fie prin gesturi... Ipocrizie pentru ca mintim, pentru ca zambim fara valoare- am putea sa numim asta ranjet, pentru ca ne prefacem ca ne pare rau cand de fapt nu suntem afectati... Ipocrizie pentru ca nu avem putinta de a spune nu, pentru ca nu vrem sa facem ceva in privinta aspectelor deranjante din existenta si din societatea noastra... Ipocrizie pentru ca vorbim cand ne dorim tacere... Tot ipocrizie numesc situatia in care ne ascundem dupa o masca, nevrand sa punem intrebari sau sa dam raspunsuri, folosind ca scuza curajul si lipsa acestuia... Nu stiu ce mi se intampla, dar dispozitia mea de azi ma indeamna sa ma opresc, si sincer, nici nu mai am puterea de a mai continua...
Nu, n-am facut party azi, in weekend urmeaza... Desi nici nu vreau si nici n-am chef de lume multa... Ma simt bine in linistea mea, desi nu vreau sa ajung un om taciturn si plictisit...
Ceea ce ma socheaza e faptul ca ma lupt cu frazele, cu cuvintele... Probabil e de vina lenea... Ah, mereu cautam alti vinovati, cand de fapt singurii responsabili de orice s-ar intampla suntem noi...

luni, 7 iulie 2008

6 Iulie 2008


Planuri marete chiar de ieri seara, dar nimic materializat... Din cauza somnului, din cauza patului care nu ma lasa sa trec pe langa el fara a lenevi macar un sfert de ora, din cauza vantului si a norilor care s-au jucat pe cer, fara a reusi sa incropeasca niscaiva stropi care sa mai curete praful... A fost si ceva util in faptul ca am stat acasa, am vazut, timp de o ora ceva ce mi-a marcat ziua... Va povestesc indata...
Ora 15:30, The Oprah Winfrey Show... Nimic care sa anunte ceea ce va urma... O tipa, Lisa Ling, s-a deplasat in Arizona, pentru a filma un reportaj... Cadrele surprind strazi intesate nu cu case, ci cu adevarate palate, avand in vedere ca unele aveau o suprafata ce depasea 3000 mp... Oraselul se numeste Centennial Park... Aflu cu stupoare ca este, de fapt, o comunitate poligama, a carei populatie traieste astfel de generatii intregi... Casele au o asemenea suprafata pentru ca menirea lor este sa adaposteasca familii de 60-70 de suflete... Lisa vorbeste cu localnicii, destul de deschisi la vorba, daca avem in vedere faptul ca ceea ce practica ei acolo este ilegal... Convine cu un tip, Richard, poligam si el, sa-i filmeze acestuia modul de viata: sotiile(!!!), copii, casa... Acasa la el, o atmosfera de gradinita, copii peste tot, sus, jos, in drepta, in stanga, ceva in genul unei gradinite cu nebuni... Sotiile, da ati auzit bine, 3 la numar... Pe prima dintre ele, Julena, a cunoscut-o in liceu, cea de-a doua, Tina, este sora celei dintai, iar cea de-a treia, Rebecca, este colega de munca cu Richard... Intrebat de Lisa cum se descurca si mai ales, cum isi imparte traiul alaturi de 3 sotii, pe cand altora le e greu numai cu una, raspunde cu nonsalanta ca el are camera lui, iar sotiile fiecare cate o camera... Iar cand fac sex, folosesc camera lui, sotia pentru fiecare seara alegandu-si-o dupa propriul plac, celelalte 2 nefiind geloase... Lisa sta la sueta in dining-room cu sotiile, care mai de care mai iubitoare fata de cealalta, marturisind ca nu ar mai putea sa traiasca una fara cealalta... Cei 4 soti sunt invitati in studioul emisiunii... Intrebate de Oprah ce ar face daca Richard ar muri, cele 3 raspund ca ar ramane impreuna, ba chiar si-ar gasi si un alt sot, pe care, bineinteles, sa-l imparta... Oprah ii considera "prea evoluati din punct de vedere spiritual"... Cum isi vor creste copiii? Frumos, dar nu le vor insufla valorile poligame... In caz ca el si-ar gasi, stupoare(!), o a 4 a sotie, Julena, Tina si Rebecca ar primi-o cu bratele deschise, pentru ca ea ar constitui o adevarata binecuvantare, iar familia este sfanta...
Ca si cum "familia" asta n-ar fi de ajuns, Lisa isi continua periplul prin Arizona, ajungand in Colorado City... Tot o comunitate poligama, a caror locuitori insa nu sunt atat de deschisi ca cei din Centennial Park... Sunt arondati Bisericii Fundamentaliste a lui Iisus Hristos si a Sfintilor din alte zile, condusa de pastorul Warren Jeffs... Tipul se afla pe lista celor mai cautati 10 oameni de FBI, iar in prezent este judecat pentru violuri, casatorii cu minore, si alte si alte nebunii... In studio, invitata Carolyn Jessop... A trait timp de 35 de ani in comunitatea poligama din Colorado City, provenind dintr-o familie "plurala", veche de 6 generatii... Obligata inca de la 18 ani de mama sa, sa se marite cu un tip, care pe langa faptul ca avea 50 de ani, mai era si mana dreapta a lui Jeffs... Ea a fost cea de-a 4a sotie a acestuia, ei adaugandu-i-se pana in prezent inca 3... Productiv omul, avand in vedere ca ei i-a facut 8 copii, iar impreuna cu toate sotiile avea 54(!!!) de copii... Carolyn n-a fost niciodata multumita de traiul pe care il ducea, prin natura ei, nefiind poligama... Cand fiica ei cea mare implinea 14 ani, de teama ca sotul ei s-o marite fara stirea ei, si-a luat inima in dinti si a fugit in miez de noapte, cu toti cei 8 copii, in timp ce acesta nu era acasa... Traieste de 4 ani in lumea "de afara", pe care cei din comunitate o promoveaza ca fiind rea si egoista, iar acum a publicat o carte- "Escape", in care isi povesteste traiul din Colorado City, dar si motivatia pe care a avut-o in momentul in care a renuntat la familia plurala... Cand un copil i s-a imbolnavit de cancer, a stat cateva luni cu el in spital, si abia atunci a putut face diferenta... Intre ceea ce fusese invatata ca inseamna lumea " de afara" si cum era ea de fapt... A vazut ca nimeni nu vrea sa-i faca niciun rau, ba chiar toti au ajutat-o... Pentru ca pastorul Jeffs impunea si un cod vestimentar strict in interiorul comunitatii, cu haine din secolul 18, vorba lui Oprah, a fost fericita cand a luat contact cu magazinele, cu esteticul si cu moda... Iar bomboana de pe tort o constituie familia pastorului, care, atunci cand ea a parasit comunitatea numara 60 de sotii, iar acum 180(!!!!!!!)...
Desi mi-a luat destul ca sa povestesc in mare ceea ce am vazut si "admirat" azi, intr-o zi din secolul 21, sper ca nici pe voi nu v-a plictisit... For more details, click on the following links... Iar in poza este insasi Carolyn Jessop, supravietuitoarea comunitatii poligame, acum o femeie normala, care a reusit sa se adapteze lumii "de afara" si sa dea un exemplu tuturor...

http://www.childbrides.org/cpac.html
http://www.rickross.com/reference/polygamy/polygamy4.html

duminică, 6 iulie 2008

5 Iulie 2008


Uitasem de mult cum e sa ma simt asa... Adica, atat de bine si de fericita incat sa nu-mi pese de zgomot, de tzancii isterici sau de vantul de afara... Sa simt un nod atat de placut in gat, in stomac... Si stiu ca n-am fost singura... Nu m-am agitat deloc, nici azi-noapte, nici de dimineata, insa de la 13.30 de cand m-a sunat Pesi, care a stat la locul faptelor de pe la 11, si am aflat rezultatul, traiesc o stare de forfota interioara... La inceput mi-am spus ca e mai mult decat mi-as fi putut dori... Iar acum, dupa ce am si incercat sa trag un pui de somn, dar am esuat pentru ca sunt mult prea extaziata ca sa nu traiesc sentimentul ci sa-l dorm, sunt multumita de mine... Unii o sa spuna: "Da, tipic Oanei... Mereu plina de ea...", stiu ca asa o sa fie... Sunt multumita ca nu m-am dezamagit pe mine, ca nu am muncit si m-am stresat in zadar, ca nu mi-am dezamagit parintii, care mi-au fost alaturi in fiecare secunda si mi-au promis ca vor fi, indiferent de ce se va intampla... Ca nu i-am dezamagit pe oamenii carora le-a pasat de mine, care mi-au urat bafta si m-au sunat zilnic ca sa ma intrebe daca am reusit sa scap vie din probe, si carora nu am cuvinte sa le multumesc indeajuns... Ca nu mi-am dezamagit liceul, care mi-a fost o a doua casa timp de 4 ani de zile... Ca nu i-am dezamagit pe profesorii carora le-a pasat cu adevarat de activitatile noastre... Ca nu am dezamagit colectivul 12D, in care cu totii am fost, pana la sfarsit, niste adevarati invingatori... Ufff...
Ceea ce ma uimeste e faptul ca suntem mult prea bulversati de tot ce ni s-a intamplat azi... Mult prea euforici ca sa ne bucuram cu adevarat, sau poate mult prea obositi... Am preferat sa ne sarbatorim victoria mancand fructe, dormind sau zbenguindu-ne prin casa... Da, de cateva ore topai prin casa, cum n-am mai facut de nici nu mai stiu cand... Oricum ne-am manifesta, rezultatul de azi va ramane mereu al nostru, al fiecaruia, ne va reflecta valoarea si ne va face mandri mereu... Mandri de munca noastra, si de faptul ca in aceasta reusita un rol important l-a jucat "Unirea"...
Pentru ca am fost fetita cuminte, mama mi-a facut prajitura, iar unul din lucrurile care mi-au completat fericirea zilei de azi a fost aluatul crud de pandispan... Ce, n-ati mai auzit de oameni care mananca aluat? Ei bine, eu o fac, si inca de mica... Cand a intrat pe usa, tata m-a amenintat ca ma bate, pentru ca am luat o nota prea mare... Bunicii mi-au plans la telefon, iar restul lumii s-a manifestat care cum a apucat... Si le multumesc pana si acelora care au fost cu o farama de gand alaturi de mine...

sâmbătă, 5 iulie 2008

4 Iulie 2008


O zi cu multiple semnificatii... Atat pentru poporul american, care isi serbeaza Ziua Independentei, cat si pentru mine, fiind prima zi de libertate dupa examene... M-am documentat si vreau sa va spun si voua, ca de fapt, adoptarea Declaratiei de Independenta a avut loc in Congres in data de 2 Iulie 1776... S-au realizat si citit in public copii ale documentului, s-au batut clopotele, s-au dat salve de tun si au fost inlaturate insemnele monarhiei britanice... Dar in anul urmator nimeni nu a organizat nicio celebrare a evenimentului decat in data de 4 Iulie, cu 2 zile mai tarziu decat ar fi trebuit... Ever since, americanii isi celebreaza Ziua Independentei in data de 4 Iulie...
Avand de ieri promis mult doritul "sejur" la Dobarlau, m-am echipat chiar de dimineata cu mancare, costum de baie, camera, buna dispozitie, dorinta de relaxare si am plecat pe drumul de care imi era atat de dor in ultima luna... O scurta vizita la bunicii adoptivi, care m-au strans in brate si m-au pupat, fericiti ca am scapat vie din BAC... Joaca cu Tomitza, trantit prin iarba, fotografiat floricele si padure... Aer curat, iarba verde si spalata de roua... Cafea proaspata si aromata, zmeura culeasa de mine, biscuiti comunisti, cum imi plac mie, si gem de zmeura... Papaaaa... A trebuit sa plecam...
Ajunsa pe domeniul meu, Super Maxx era cat pe ce sa ma dea (iar) jos de bucurie... Am ramas socata sa vad progresele in constructii, faptul ca s-a cosit deja fanul, iar macii pe care imi doream atat de mult sa-i vad s-au trecut... Anul urmator... Alec a sarit pe mine, ca tot restul lumii de altfel... Ne-am pus in minte sa ne relaxam si sa ne povestim toate cele prin care am trecut, si pe care nu le puteam barfi la telefon... Cearsaf intins in iarba, doua sezloange, seminte, Maxx tavalici, multe musculite si alte ganganii bazaitoare... Si doua baiete, cum s-ar spune in zona, dornice de vorba si de relaxare... A fost cel mai placut sa stau in iarba, sa ma uit la cerul nepatat de niciun nor, sa ascult apa curgand prin furtunul din gradina mea, sa mancam, pana si eu, cartofi prajiti, sa punem lumea la cale... Soare mangaietor, deloc genul care te topeste de pe picioare (si nu pe picioare, Oana stie)... Dus in aer liber, cu apa rece si proaspata, bronz ciocolatiu si umbra unui mar batran...
Observ ca, de ceva timp, ploaia si furtunile au loc in momentele cele mai nepotrivite... Cam asta ne-a stricat si ziua de solar natural... Dar nu ma supar... Lumea a fost mult prea draguta inca de dimineata...
Now, back to the hot flat... Nu mai suport dogoreala peretilor, si nici curentul la care trebuie sa ma supun pentru a supravietui...

vineri, 4 iulie 2008

3 Iulie 2008


Pe la ora 20 eram decisa sa imi fac obisnuita plimbare, pe strada cu pensionari si casute cu trandafiri si caini care te-ar inhata pe sub porti... Cand sa ma imbrac, imi dau seama ca patul meu tanjeste sa ma odihnesc, cu adevarat, dupa mult timp, in el... Asa ca, in locul plimbarii, am stat vreo ora si m-am gandit aiurea la tot felul de lucruri... Daca as spune ca am meditat, as exagera, iar daca as spune ca am stat degeaba as gresi, pentru ca am gandit...
Azi a avut loc ultima batalie din Razboiul de 2 Saptamani... Nu stiu daca am considerat-o ca fiind cea mai simpatica fiindca a fost ultima sau pentru simplul fapt ca mi-am implicat si intelectul, nu numai memoria... Inca de dimineata nu am mai avut puterea necesara de a ma mai agita... Iar zilele trecute cred ca ne-au demonstrat tuturor ca nu avem de ce...
BACul nu a insemnat nici pe departe ceea ce credeam noi sau se voia sa credem... Dupa cum ar spune Vanessa "am trecut peste unul din cele mai importante praguri din viata mea... Si sincer, I had fun"... Cred ca asta am simtit cu totii, desi nu ne-am dori sa mai trecem inca o data prin tot stresul si sa mai avem toate nodurile acelea inecacioase in gat... Pentru mine, BACul a mai insemnat marea sansa de a-mi revedea fosta doamna invatatoare, fostii profesori din scoala generala, doamna diriginta, de a le impartasi realizarile de pana acum, de a sta cu dumnealor de vorba chiar si pentru 10 minute, in care mi-au dat curaj si mi-au urat succes pe mai departe... Iar faptul ca am avut fete cunoscute in jurul meu, a caror privire imi spunea ca totul va fi bine, a contat enorm in momentele in care pasisem destul de speriata, recunosc, pe coridoarele Sagunei...
BACul ne-a aratat, din nou, ca n-am muncit degeaba timp de 4 ani, si in special in ultima perioada... Era frumos cand noi ieseam cu un zambet pana la urechi pe chip si chicotind de fericire, poate doar pentru faptul ca ne suntem alaturi... Si, ca sa folosesc si o structura argumentativa, in opinia mea, BACul a fost mai mult decat un examen, a fost o stare, un sentiment mai presus de toata agitatia pe care am simtit-o zi si noapte, cand nu puteam dormi... A constituit poate ultima noastra sansa de a fi colegi, in adevaratul sens al cuvantului... Am trait totul poate mai intens decat am fi trait inauntrul lumii noastre uniriste, ne-am strans in brate si ne-am spus "bafta" cu toata sinceritatea si bunavointa din lume... Ne-am aratat si le-am aratat si altora daca mai era nevoie, ca nu degeaba am plans in ultimele saptamani de scoala, ca toata tristetea ultimului clopotel si promisiunile de a ramane un colectiv nu au fost in van...
Tot in timpul meditatiei mele din cadrul patului, mi-am dat seama ca de prin martie incepand, am trait cea mai frumoasa perioada de pana acum... In lunile astea mi-am dat seama ca imi trebuie mai multa vointa si perseverenta, ca imi trebuie mai multa putere sa trec peste toate lucrurile, bune sau rele, zambicioase sau lacrimogene...Am avut parte de prietenii, de fericirea pe care o caut cu ardoare, de iubiri mai mult sau mai putin realizabile, despartiri si distractii... Am trait cea mai frumoasa atmosfera in clasa, am impartasit Gaudeamusul de la Simon, banchetul si in special BACul... Nu credeam ca BACul, care prin definitia lui de examen suna anost si plictisitor, ma poate face sa apreciez si mai mult existenta oamenilor din viata mea, dar si propria-mi viata... Ma declar mandra ca am scapat cu bine, macar pana azi, de tot ce a fost greu...
Azi nici nu mai stiu ce simt... Este, poate, continuarea fireasca a tuturor lucrurilor amintite mai sus... Multumire- nu ma pot pronunta pana nu aflu rezultatele finale, inclusiv admiterea... Tristete- nu ma pot plange, pentru ca ce-a fost mai greu a trecut... Lene- vreau sa ma las in bratele ei si sa-mi toropesc energia la soare, bronzandu-ma... Fericire- inca nu pot afirma ca o traiesc, atata timp cat, desi examenele au trecut, alte aspecte existentiale si multe intrebari ma framanta zilnic...
"I thought we'd be simple together...

I thought we'd be happy together...

I thought we'd be limitless together...

I thought we'd be precious together...
I thought we'd be genius together...

I thought we'd be healing together...

I thought we'd be growing together...

I thought we'd be adventurous together...

I thought we'd be family together..."
And we were, indeed, my dear 12D classmates...

joi, 3 iulie 2008

2 Iulie 2008


A mai ramas foarte putin din ceea ce ni s-a parut interminabil de-a lungul ultimelor 2 saptamani, dar sper in continuare ca putinul nu va insemna si dificilul...
Activa inca de la ora 6:45... Nu degeaba se spune ca cel care se trezeste devreme, ajunge departe, dar nu se stie exact unde... Dupa baut ceiutul si papat cornuletul, imbracat, cosmetizat cearcane (care devin tot mai mari si tot mai vinete daca nu se termina o data pentru totdeauna si cu BACul asta), enervat pe nenii de la asfaltari care se trezeau in codru tipand din toti rarunchii inca de la 7 dimineata, chemat taxi... Partea cu taxiul e de departe cea mai interesanta, avand in vedere ca, pana azi, nu mi-a fost niciodata furnizat material pentru blog incepand cu zorii zilei... Aud eu ce aud in habitaclul Loganului taxi, si deodata aud un jingle cu clopote de biserica... Apoi fragmente de slujba din biserica... Incerc inca sa ma dezmeticesc... O fi cd cumparat de pe la vreo manastire? Nu, treaba continua chiar si mai interesant... Aflu ca azi se sarbatoreste Sfantul Mare Voievod Stefan cel Mare... strana din cadrul slujbei isi continua cantul bisericesc... Jingle cu clopote de biserica... O voce de preot informeaza asupra faptului ca urmeaza un, citez, "cantec patriotic" despre Stefan cel Mare... Veneratia este exprimata prin intermediul unui cor cu rezonante comuniste, care prin trilu-i ne spune cum marele Stefan a batut turcii, cei care au dat examen la istorie stiu mai bine, asa ca nu ma bag... Jingle cu clopote de biserica... Vocea de preot ne spune ca azi, o manastire situata la nu stiu cati metri altitudine isi sarbatoreste hramul... Jingle cu clopote de biserica...Frumos sa asculti asa ceva chiar intr-un taxi, tu in postura de sofer, si sa mai bagi din cand in cand si tu un jingle cu originile si mortii celorlalti soferi din trafic... E ora 8:00- buletinul informativ, sau stiri, mai pe intelesul poporului... O voce de maicuta ne spune, iar, despre manastirea ce poarta numele sarbatorii de azi... Urmatoarea stire, si singura care a mai urmat- Bush a promulgat un act normativ prin care mai aloca alte 162 miliarde $ pentru cauza (deja pierduta) razboaielor din Irak si Afghanistan, in masura in care au fost cheltuite deja 850 miliarde $ (!!!)... Jingle care nu mai reda sunetul clopotelor, ci o voce evlavioasa : Radio Trinitas, un radio de la suflet pentru suflet... Mdaaa...
In dauna sanatatii noastre, atat fizice cat si mintale, subiectele ne-au fost inmanate la ora 11:00... Pana atunci barfa pe coridoare si rasete resemnate... Nestiind ce am sa aflu acum vreo jumatate de ora, am adus in discutie, impreuna cu alti cativa colegi, orele de chimie din primul nostru an de liceu, an in care nici nu le-am frecventat, ce-i drept... Ce am aflat a fost strict legat de acele ore, si anume de profesoara care ni le-a predat, si care a incercat sa ne treaca clasa la materia respectiva, netinand cont de toate chiulurile prostesti si de faptul ca noi chiar nu stiam nimic... Am aflat cu regret ca dumneaei nu mai e printre noi... Si a fost destul ca sa-mi dau seama ca nimic nu e intamplator... Nici macar discutia insipida pe care am avut-o azi, despre materia pe care a predat-o cu pasiune...
Dumnezeu sa o odihneasca in pace!

miercuri, 2 iulie 2008

1 Iulie 2008


Nu... Azi sunt mult prea bulversata ca sa pot scrie despre ceva concret si coerent... Nu e caldura cea care ma face sa ma simt asa, ci mai degraba ceea ce se intampla, sau nu, in jurul meu... Am scapat de ce-mi era mai frica... Gata si cu atlasele aruncate prin camera si foile imprastiate peste tot... De vineri incoace, toata hartogaria s-a micsorat considerabil, dar nu se pune inca problema focului de tabara...
Somn adanc dupa-amiaza, trezit cu duduiala de utilaje de asfaltat... Patul, peretii- totul se cutremura... Draguta senzatie pentru momentele imediat urmatoare somnului... Mdaaa... Vorbit la telefon vreo doua ore, insumat, am papat zmeura, caise, inghetata, am baut suc, cafea si ceai... nu stiu ce-i cu mine, dar parca-s prea multe, si am facut iar burta... Asta nu-mi place, incep sa nu ma mai iubesc... Ca sa nu uit, mancati ciocolata- inlocuieste cu succes dragostea...
De-acum vreo 2 ore am intrat iar intr-o sfera depresiva... Dar inainte, macar puteam sa ma manifest... Acum, in schimb, oricat de multe melodii sinugase, cum ar zice Vane, as asculta si oricate poze inestetice, dar sugestive as viziona, tot nu mai au efect... Nu pot sa plang, si acum chiar am nevoie... Apropo, cautand ceva in dictionar, am aflat ca filmele lacrimogene, sau melodiile plangacioase se intituleaza "tearjerkers"... Simpatica sintagma, mie una, mi-a placut enorm... Vedeti ca si BACul la limba engleza are o parte frumoasa?
Gata cu sugestiile si activitatile pe ziua de azi, mai ales ca am reusit sa incheg si aici niste aberatii, mai mult sau mai putin intelese...

marți, 1 iulie 2008

30 Iunie 2008


Gandindu-ma la ce sa scriu azi, mi-am dat seama ca locul asta, in care pot sa tastez tot ce-mi vine in minte, a devenit un fel de dependenta... Dupa cum se poate vedea, nici macar in timpul BACului nu m-am oprit... Si nu m-am oprit pentru ca imi place... Imi place ca am gasit un loc in care pot sa ma exprim cat de cat liber, unde lumea imi poate citi si intelege, sau nu, tot ce imi trece prin capsor...
Zi obositoare si fara zambete... Nu mi-au iesit nici pe departe 43 de zambete... N-are rost sa mai insist, pentru ca oricum, s-a dus vremea in care depaseam chiar si dublul acestui numar... Cand nu numai ca zambeam, ci radeam... Gata cu zambitul... Nu imi iese si gata...
In plimbarea mea de seara, ce a devenit deja clasica (eu si pensionarii ce ne mai plimbam pe strada aia, nu va zic care) ma gandeam ca ar trebui sa scriu ceva despre cuvinte... Desi e aiurea sa scrii despre ele, pentru ca eu consider ca ele sunt facute pentru a fi rostite... Doar prin rostirea lor le putem da adevaratul sens... Daca totul ar fi scris, nuantele s-ar pierde iar vocile ar deveni ceva inutil... Prin cuvinte ne manifestam... Fie ca suntem fericiti sau iritati, iubim sau detestam, intrebam sau raspundem... Soptim, certam, tipam, discutam, uneori injuram... E in natura noastra... La fel cum Bubu miauna, asa noi vorbim... Cam mult uneori, ce-i drept, si fara noima, dar e singurul fel imediat de a ne arata sentimentele... Daca si stim cum sa ne folosim de el, depinde de fiecare dintre noi...
O parte componenta a cuvintelor, zic eu, o constituie vocea... Dintr-o voce putem ghici mii de sensuri, putem distinge adevarul de minciuna si placerea de dizgratie... O voce placuta face mai mult decat un chip, iar o voce stridenta poate capta mai multa atentie decat o intreaga fiinta... Intotdeauna mi-au placut vocile, si tind sa cred ca am o memorie buna a lor... Nu stiu daca tuturor li se intampla, dar am unele voci pe care le retin si le pastrez ca pe o amintire de neuitat... Si mi-e dor de ele atunci cand ele inceteaza sa-mi mai vorbeasca... Cand acele voci nu mai rostesc cuvinte frumoase, si nici macar cuvinte nepasatoare, imi amintesc fiecare intonatie, fiecare virgula sau fiecare tresarire... Poate sta in caracterul vocilor ca ele sa taca la un moment dat, la fel cum unele simtaminte se disperseaza sau la fel cum viata pune punct...
Nu cred, de fapt sunt sigura ca n-am terminat tot ce aveam in gand pentru blog entry-ul de azi... Dar mai trebuie sa mai beau un ceai, sa ma uit la Tom & Jerry, si sa dorm...