joi, 22 noiembrie 2012

My middle name is Rudolph

    Luni,  m-a încercat o durere de cap, de am zis că bat pe oricine mă calcă pe nervi. Marţi, eram deja înfundată, cu gâtul în piuneze şi prost-dispusă. Nu mai menţionez tonele de pastile şi prafuri solubile pe care le-am inghiţit. Miercuri, nasul mi-a curs mai ceva ca apa la robinet, deşi am continuat dieta cu medicamente, iar pe seara aş fi bătut din nou, pe cineva, aşa o stare de nervi îmi dădea răceala. Joi, adică astăzi, am mers la shopping, în speranţa că îmi va mai trece. Şi a mers. Până la ora 22.30, când scriu rândurile astea, m-am simţit mai ok, iar nasul meu nu mai curge, dar încă este roşu.

  Mai în glumă, mai în serios, cred că anul acesta Moş Crăciun va apela la serviciile mele pentru a-i conduce sania şi a-i lumina drumul, căci am nasul mai roşu decât Rudolph.

luni, 19 noiembrie 2012

Câini comunitari, mulţi!

  De câţiva ani încoace, observând ce se întâmplă în oraş în privinţa cainilor comunitari, am elaborat urmatoarea teorie: primăvara sunt prinşi de hingheri, închişi după gratiile acelea îngrozitoare, arătaţi la televizor drept exemplu de captură în comparaţie cu alte oraşe, iar toamna sunt eliberaţi.
  Astfel, se realizează un circuit extrem de interesant al banilor publici, si se conservă utilitatea Serviciului Public de Gestionare a Animalelor, care, altminteri, nu şi-ar mai găsi rostul. Închipuiţi-vă- dacă ar fi sterilizat câinii, înmulţirea lor ar fi intrat pe un făgaş uşor de controlat, iar pe termen mediu şi lung serviciul pe care îl promovează drept ceva animal-friendly (pe când toţi cei care lucrează acolo au nişte chipuri de dr. Mengele, de ţi se ridică părul în cap!) ar fi dispărut, din lipsă de activitate.

  Dar, aşa cum stau lucrurile acum, când ba se alocă, ba nu se mai alocă bani pentru sterilizări, iar atunci când, prin miracol, se alocă, sunt sterilizaţi 10 caini, iar restul banilor cine ştie unde ajung, e numai bine. Câinii sunt capturaţi primăvara, atunci când se ştie că în oraş începe sezonul turistic, duşi şi înfometaţi în cuştile acelea oribile, iar toamnă, când lucrurile se liniştesc, şi din cauza frigului nu mai iese nimeni pe străzi, sunt eliberaţi.  
  Teoria mi-a fost confirmată de-a lungul ultimei săptămâni, când nu a fost zi şi zonă din oraş în care să nu văd câini. Câini mulţi şi trişti, înfometaţi poate, unii frumosi, alţii ciufuliţi, unii metişi de rase interesante, alţii simple potăi, dar pline de farmec. Toţi umplu străzi, parcuri, pietonale. Unde sunt acum "domnii" de la SPGA? Nu că aş avea ceva cu bieţii câini, dar flamânzi cum sunt, tare mi-e să nu cumva să se întâmple vreo minunaţie, din pricina domnilor mai sus amintiţi, care probabil au intrat în hibernare până la apariţia primilor ghiocei.

vineri, 2 noiembrie 2012

Despre Om şi moarte

  Rar s-a intamplat sa scriu aici despre sentimente. Pentru ca sentimentele sunt facute ca sa fie simtite si demonstrate, si nu ca sa fie vorbe goale-n vant.
  Insa acum, dupa ceea ce s-a intamplat saptamana trecuta, cand v-am spus ca am pierdut un om tare drag, simt nevoia sa scriu macar cateva cuvinte. Si nu doar ca sa scap de apasarea din suflet, ci pentru el, pentru ca merita.

  Sunt convinsa ca pentru fiecare din noi exista persoane fara de care nu ne inchipuim viata, si carora vrand-nevrand, le conferim o aura de nemurire, care vine tocmai din dragostea si respectul pe care le avem fata de ele.
  Acum 9 ani, cand a murit bunica mea paterna, m-am asteptat, oarecum, sa se intample. Pentru ca suferea de o boala cumplita, care ii macinase cumplit organismul, si cu fiecare zi care trecea, lucrurile se complicau atat pentru ea, cat si pentru noi, cei care trebuia sa o urmarim suferind. Cu sotul bunicii mele nu am mare legatura, pentru ca nu e bunicul meu bun, si in toti acesti ani nu a avut un comportament care sa ma faca in vreun fel sa imi doresc sa ma apropii de el. Si astfel, am pierdut o pereche de bunici.
  Curand, am gasit inlocuitori in bunicii mei adoptivi, asa cum imi place sa le spun. Bunicii adoptivi sunt de fapt o verisoara ceva mai in varsta de-a tatalui meu, si sotul ei.
  Ei bine, saptamana trecuta l-am pierdut pe bunicul adoptiv. Un om care, spre deosebire de bunica mea paterna, nu a fost nici bolnav, nici suferind, ci doar prea plin de viata si de dorinta de a face cat mai multe lucruri. Imi aduc aminte de el, si imi dau deja lacrimile. A trecut deja o saptamana si inca nu imi pot reveni din soc, si nu pot concepe ca nu mai e.
  Oricum as vrea sa explic ce m-a facut sa tin la el atat de mult, nu reusesc. Eram nascuti la diferenta de cateva zile, in aceeasi luna, dar la cincizeci de ani diferenta, eram amandoi extrem de vorbareti, aveam aceleasi reactii in fata unor situatii, iubeam natura si ordinea, si ne mandream ca suntem cei mai Berbeci din familie. Era genul de om care iti arata ca te iubeste punandu-ti la picioare tot ce are, de la rosiile din gradina si pana la sezlongul intins la umbra viei, de la un pahar de must dulce la o vorba de duh. Vara si-o petrecea cu multa dragoste la Dobarlau. Nimic nu iubea mai mult decat sa gradinareasca. Avea cele mai gustoase rosii si cei mai parfumati trandafiri din sat.
  Ultima data cand l-am vazut a fost acum doua sambete, cand am fost sa imi strang merele dintr-unul din pomii pe care ii avea in gradina, si pe care in fiecare an mi le daruia cu draga inima. Am vorbit multe, am facut poze, am admirat padurea colorata de toamna, am pus la punct ultimele detalii pentru intoarcerea sa la Brasov, si l-am rugat sa imi stranga niste pene pestrite de gaina, fiindca imi trebuiau pentru bijuterit. In sambata aceea am plecat acasa, la Brasov.
  Pana joia urmatoare, totul a decurs in galop, si aparent bine, insa joi seara am primit vestea cumplita- bunicul murise. El, acelasi om vioi si harnic, caruia nu ii ajungeau doua maini si un suflet ca sa duca la indeplinire tot ce isi dorea, murise. Din senin, fara durere sau chin.
  M-a durut disparitia lui, m-a durut sa o vad pe bunica mea adoptiva zguduindu-se de plans.
  Am si acum in doua vaze, in camera, ultimele flori pe care mi le-a dat bunicul. Niste crizanteme mari, caramizii, si unele mai micute, galbene. Il pomenesc de fiecare data cand apare cate un lucru care ii placea si lui, sau pe care nu a mai apucat sa il faca.

  Poate ca tot ceea ce am scris nu pare, din afara, cine stie ce. Insa am considerat de cuviinta ca bunicul merita sa ii fi spus toate acestea, plus un mare multumesc pentru tot ceea ce a insemnat pentru mine si nu numai. Cel mai mult ii voi duce dorul de fiecare data cand voi trece pe langa poarta lui fara ca sa strig "Sarumana, bunicu' !", de fiecare Craciun fara el, de fiecare aniversare a mea, fara ca sa vina la mine cu un buchet mare de trandafiri.