miercuri, 21 septembrie 2011

Noua generaţie şi liniştea de dimineaţă

  Liniştea a fost ceva destul de rar întâlnit vara asta. Noroc cu cele două-trei zile pe săptămână petrecute în afara Braşovului, căci altfel aş fi surzit şi înnebunit de tot. Toţi ţâncii de pe planetă au fost, vreme de o vară, adunaţi ciorchine în parcul de sub fereastra mea. Dacă ar sta în parc, ar fi una, dar nu, ei umblă şi pe stradă, şi în parcare, şi prin grădinile de lângă blocuri, sunt peste tot, poate dacă legea gravitaţiei le-ar permite, s-ar căţăra şi pe blocuri. Vorba cuiva- nu te lasă nici să mori. Pe scurt, dacă ar fi să analizez vara ce a trecut din punctul ăsta de vedere, aş spune că a fost una groaznică, în care aproape am fugit de timpul petrecut în casă. Am preferat să stau mai mult în locuri liniştite din Braşov, să stau câte o zi la bunici, sau să plec din oraş cu totul.

  De o săptămână şi jumătate a început şcoala. Ei bine, după lupte seculare care au durat o vacanţă de vară, am şi eu parte, măcar câteva ore pe zi, de linişte. Relativă şi liniştea asta, se mai aude câte ceva, nici nu am pretenţia să fie doar linişte de mormânt, însă după orele 12-13, când aş vrea şi eu, ca tot omul, să mă aşez o oră în pat, să citesc câteva pagini dintr-o carte, sau să moţăi puţin, apar ţâncii de la şcoală. Sincer, privind cum îşi petrec o zi întreagă bătând ţurca prin cartier, nu mă mai miră nimic- nici comportamentul lor, nici rezultatele şcolare, nici rezultatele de la Bac- înţeleg totul. Am ajuns la un nivel maxim de saturaţie, fiind nevoită să îi văd, să îi aud şi să îi observ aproape zilnic- sunt mizerabili, atât din punct de vedere al curăţeniei cât şi al comportamentului, sunt limitaţi mintal, sunt nesimţiţi, sunt sadici, nu sunt în stare să lege două propozitii cap-coadă în limba română, mai pe scurt, sunt un dezastru.

  Părinţii lor sunt nişte inconstienţi, care fie îşi privesc progeniturile live, de pe băncile din parc, fie stau în casă fără să le pese ce fac copiii lor vreme de atâtea ore pe maidan. Nu sunt preocupaţi să le ofere o educaţie, fie ea şi primordială, nu îi preocupă comportamentul pe care îl afişează copiii lor în comunitate, nu îi înteresează felul în care deranjează sute de oameni în jurul lor, nu le oferă şansa de a porni în viaţă cu dreptul.

  Risc să repet ceea ce mulţi au spus înaintea mea, însă nu ne mai facem bine. Mai ales că ieri am stat câteva ore de vorbă cu o prietenă, recent sosită dintr-o delegaţie în Nordul Europei şi în Rusia, care mi-a povestit de-a fir a păr cum sunt oamenii de acolo, cum se crează civilizaţia prin intermediul instituţiilor statului, cum nimeni nu are comportamente dubioase pe stradă, şi cum totul merge strună.
 


 

marți, 13 septembrie 2011

Nu există lucru pe care să nu îl putem îndeplini

  E prima zi, după o perioadă de timp destul de lungă, în care nu am putut nici să râd, nici să plâng, nici să dorm ca lumea, nici să vorbesc prea mult, nici să fiu o companie prea plăcută, în care am plâns în hohote de bucurie.

  Nu ţin minte să mi se mai fi întâmplat aşa ceva până acum, dar presupun că vine ca o reacţie normală în faţa unui moment pe care l-am aşteptat ca să îmi confirme că tot ce am muncit până acum nu a fost în van, că tot ce am visat nu s-a lăsat călcat în picioare pentru nimic în lume. 
  Sună clişeic, poate, nu-mi pasă. Sunt fericită că nu m-am dezamăgit, că nu am dezamăgit pe niciuna din persoanele care contează pentru mine. Râd cu gura până la urechi, şi lacrimile îmi curg şiroaie pe obraji, dar asta nu e decât o descărcare a tuturor tensiunilor pe care le-am acumulat în ultimele zile, care au părut ani.

  Nu vă condamn dacă nu aţi înţeles o iotă din ceea ce am scris. E îndeajuns faptul că mi-am demonstrat mie că nimic nu îmi este imposibil, că nimic nu-mi poate întoarce aripile pe dos în timp ce zbor, că nimeni nu îmi poate zdrobi o ambiţie pe care o am în minte şi în suflet de când mă ştiu.

   Vreau ca tot ce am scris mai sus să îmi amintească, atunci când voi avea mai mult nevoie, şi voi simţi că nu mai e nimic de făcut, că spaimele nu ne ajută să ne îndeplinim ambiţiile, ci încrederea pe care o avem în noi, în puterile noastre, în stropul de divin pe care îl avem înlăuntrul sufletelor.

  Atâta vreme cât nu ne dăm bătuţi, şi încercăm de o mie de ori imposibilul, nimic nu rămâne imposibil.