joi, 29 decembrie 2011

DGFP a mâncat prea multe sarmale

  Azi-dimineaţă, în cutia poştală, găsesc două plicuri de la Direcţia Fiscală Braşov, în care găsesc două înştiinţări de plată pentru prelungirea abonamentelor de parcare. Da, aţi citit bine, două înştiinţări de plată, pe acelaşi nume, pentru acelaşi loc de parcare, pentru aceeaşi maşină.

  Trecând peste faptul că mi se pare ciudat sa mi se comunice că până la 31.01.2012 trebuie să achit abonamentul, căci în anii trecuţi trebuia plătit de-abia prin martie, mi se pare aberant să trimiţi două înştiinţări identice. Cel care face astfel de greşeli ar trebui pus să plătească cel de-al doilea plic trimis aiurea din propriul buzunar. Sunt convinsă că nu sunt singura care a primit două astfel de înştiinţări identice.

  Ca să argumentez, mai bogat decat am făcut-o mai sus, prin octombrie, primesc tot prin poştă un plic, tot de la DGFP Braşov, cu o somaţie de plată pentru impozitul pe imobile. Ştiam că impozitele sunt plătite, şi pe clădire, şi pe maşină, şi pe persoană fizică şi pe firmă, şi, prin urmare era nefondată somaţia. Evident că a doua zi m-am prezentat zâmbitoare la Direcţia Fiscală din Dorobanţilor, cu chitanţa în mână, unde le-am expus opiniile mele funcţionarilor. Şi, tot evident, am avut dreptate, căci mi-au spus că cel care a semnat-o şi trimis-o ori are probleme cu vederea, ori nu a avut ce altceva să muncească.

  Partea supersimpatică, dacă îmi este permis atributul, a tevaturii cu înştiinţările, somaţiile şi tot acest set de instrumente de constrângere fiscală, este că în urmă cu vreo 5-6 ani, am primit la sediul firmei o somaţie de plată, de nu-mai-ştiu-câţi lei, contravaloarea expedierii tuturor plicurilor cu somaţii şi înştiinţări, din astea, tot aiurea trimise de nişte capete pătrate cu titlu de funcţionar.

marți, 27 decembrie 2011

Gigi şi-a deschis balamuc de Crăciun

  Cred că e imposibil să nu fi aflat până acum că, în Ajun de Crăciun, la poarta latifundiarului din Pipera, a.k.a. Jiji, s-au adunat cirezi sute de oameni. Bucuria lui Jiji- i s-a dat şansa să behăie în faţa camerelor de filmat, şi să iasă cu fişicurile de 50 si 100 de lei în mână, ca să le împartă ţanţoş, în stânga şi în dreapta, "colindătorilor".
  La o emisiune de mare rang erau două invitate (nici nu m-am sinchisit să ştiu cine erau, probabil că doar nişte femei fără căpătâi, din moment ce nu erau ocupate cu cozonaci sau sarmale în ziua cu pricina), care spuneau că nu e vina lui Jiji că s-au adunat oamenii acolo, şi nici a oamenilor, ci a celor de la conducerea ţării, pentru că i-au adus pe români în starea de disperare care i-a făcut să se calce în picioare la porţile latinfundiarului. Pe scurt, nu mult i-a lipsit ca să spună că Băsescu e de vină pentru claia peste gramadă şi dovada de incultură şi prostie infinită postată la porţile lui Gigi.
   
  Dacă Becali ar fi un om cu scaun la cap, la vederea masei dezlănţuite în faţa porţii mele, ar fi chemat frumos Poliţia, ca să o risipească. O primă concluzie pe care eu o desprind din toata tevatura e faptul că Nea Jiji nu munceşte banii aceia, din moment ce aruncă 80.000 de lei pe toţi nespălaţii care vin şi fac pe amărâţii la el la poartă, majoritatea celor pe care i-am văzut în imagini fiind oameni în putere, numai buni de pus la muncă. Cea de-a doua concluzie e că cei care se aseamănă se adună, cu Jiji în frunte.

sâmbătă, 24 decembrie 2011

De sărbători

   
Pentru că e seara de Ajun, una din cele mai frumoase seri ale anului, şi pentru că şi voi îmi sunteţi dragi, vă mulţumesc că aţi trecut pe aici şi în anul acesta, şi vă doresc să aveţi parte de un Crăciun frumos, cu multă sănătate, căci fără ea nu putem îndeplini mai nimic, şi un An Nou excelent, în care să aveţi parte numai de zâmbet şi realizări!

  PS. Nu uitaţi, moderaţia e cheia unor Sărbători liniştite, aşadar grijă mare la colesterolul din farfurie- prea multe sarmale, fripturi şi alte cele nu fac niciun bine:).

luni, 19 decembrie 2011

Mulţumiri-cadou, seria a doua

  Nu am fost niciodată prea apropiate. Mă iubea, o iubeam şi o respectam, îmi plăcea nespus prăjitura ei cu cremă de lămâie şi glazură de zahăr ars, dar care nu ţi se lipea niciodată de măsele. Îmi plăcea cum gătea, deşi toate mâncărurile ei erau dietetice, din pricina multor boli de care suferea.
  Nu am auzit-o niciodată ridicând vocea. Nu am auzit-o niciodată certându-se. Era prea blândă ca să fie în stare de aşa ceva. În schimb, am admirat-o mereu pentru lupta cu moara de vânt de lângă ea. 
  Poate ca au existat momente în care am constatat că era mai afectuoasă cu celălalt nepot al său decât cu mine. Deşi eram verişori buni, deci egali. Poate pentru că el a fost mai răsfăţat, a reuşit să îi cunoască şi laturile pe care eu nu le-am întrepătruns pană la paisprezece ani.
  De când am pierdut-o- în ianuarie vor fi nouă ani- nu am mai intrat în casa ei. Am vrut să mi-o amintesc mereu acolo, înconjurată de lucrurile minuscule cu care se ocupa cu atâta îndeletnicire şi drag. Aş putea presupune că într-o viaţă anterioară fusese ceasornicar, sau restaurator, sau orice altceva ce solicita o răbdare, o vedere şi un talent deosebit. 
  Singurele lucruri materiale pe care le am de la ea sunt o brăţară de aur şi o carte de rugăciuni, pe care o am mereu alături, pe noptieră. Însă cel mai de preţ lucru, pe care nu îl pot evalua şi nici cuantifica, este legătura pe care prin ea, o am cu cel mai scump loc din lumea asta.
  Pentru faptul că îi port sângele şi originea din acel loc pe care doar oamenii cu adevărat îndrăgostiţi de el îl pot înţelege, îi mulţumesc, şi îi doresc să îi fie bine acolo, printre îngeri.

joi, 8 decembrie 2011

Mulţumiri-cadou

  De câteva luni, mai precis de pe la începutul lunii septembrie, când ajunsesem într-un moment de tensiune maximă, din care n-am crezut să mai scap vreodată (ca să vă închipuiţi starea, imaginaţi-vă câteva chingi care să vă strângă, tare de tot, trupul, mintea şi sufletul), mă simt protejată de o minune. Minunea cu pricina mi-a ieşit în cale în ziua apogeului stării de tensiune, în care mi se parea că nu mai pot merge înainte, dar nu mai pot nici da înapoi, o zi pe care nu cred că o să o uit prea curând. A fost ceea ce poate unii numesc semn divin. A fost o mână care m-a ajutat să mă ridic, o chemare ca o îmbrăţişare, o privire care mi-a ramas şi astăzi întiparită în minte, a fost ceva, ceva minunat, care mă face să mă întorc în fiecare săptămână, în acelaşi loc unde am întâlnit-o pentru prima dată. Şi, de fiecare dată, îmi oferă acelaşi ajutor, îmi împlineşte visuri ce pot părea minuscule, sau absurde, sau cum mai vreţi voi, de-ar fi spuse cu voce tare.
   Pentru aceste fapte, vreau să mulţumesc, să adresez un prim mulţumesc. Să mulţumesc mai mult decât mă lasă verbul ,,a mulţumi". 

   În urmă cu patru ani, în urma unei nepriceperi de-ale mele, în viaţa mea a apărut o fiinţă. O fiinţă atât de frumoasă, de dedicată muncii ei, care se împarte într-o mie de locuri, şi care mi-a devenit, pe parcursul anilor, atât de dragă încât am început să o consider, alături de alte persoane pe care le iubesc, ca fiind unul din îngerii mei păzitori. 
  Pentru tot ceea ce a făcut pentru binele meu, pentru toate lucrurile bune pe care le învăţ de fiecare dată când vorbesc cu ea, pentru toată energia pozitivă cu care mă încarc atunci când o văd, neobosită şi mereu dornică de mai mult, îi mulţumesc şi îi rămân veşnic îndatorată.

  Poate pentru că e decembrie, poate pentru că îmi e tare drag să dăruiesc de Sărbători, orice lucru, oricât de mic, tuturor celor pe care îi iubesc, am simţit nevoia să dăruiesc nişte mulţumiri. Nişte mulţumiri pe care le port în suflet în fiecare zi, pe care le rostesc de fiecare dată când am ocazia, şi pe care nu cred că le voi putea epuiza vreodată. O să continuu lista cu mulţumiri de Crăciun şi în zilele următoare.

   Nu aţi vrea să faceţi şi voi un astfel de exerciţiu? Cui din viaţa voastră aţi dori să îi multumiţi, drept cel mai scump, şi totuşi imaterial cadou de Sărbători?