joi, 30 octombrie 2008

30 Octombrie 2008


Daca ziua de miercuri nu te doboara, in mod sigur te oboseste intr-atat, incat sa te odihnesti pe deplin joia...


Dupa ziua haotica de ieri, in care am alergat de colo colo, am mai invatat ceva util pentru viitor, dar am si stat la barfa cu Pisi Ioa, mi-am promis ca azi, indiferent de urmari, plec in lumea larga... Lumea larga insemnand Dobarlau, dupa cum in copilaria unui var de-al meu, lumea larga insemna vita-de-vie din gradina bunicilor:))...


Zis si facut... Daca ieri a fost doar o zapuseala calduroasa si care iti provoca mici broboane de sudoare pe frunte, azi a fost o zi cu adevarat superba... Am privit cu mandrie cum se pune tigla pe casa-mi, am gradinarit, am luat masa in aer liber si curat, am alergat dupa o vaca, m-am jucat cu "iubita" raposatului meu Maxx, Hera... Am si reusit sa fac ceea ce n-am putut niciodata de cand ma stiu- sa dorm in iarba... Am strans cateva perne, mi-am gasit o panta, pe terenul unui vecin, m-am infasurat cu o paturica, pentru ca batea vantul, si am infaptuit visul... Asta-vara n-am putut din cauza gazelor care zburataceau peste tot, dar acum n-am fost trezita decat de cateva ori de drujba sau de cate-o masina ce trecea pe drum, dar fara sa ma deranjeze- adormeam din nou intr-o clipita... Ar trebui cu totii sa incercati, macar acum, cat vremea va mai permite... E cel mai dragut somn... In rest n-am mai facut nimic, pentru ca n-am mai apucat...


Poza am facut-o special pentru cea revenita in provincie, zilele astea, cea etern indragostita de vacute, the one and only Pitz Ralu:))

luni, 27 octombrie 2008

27 Octombrie 2008


M-am gandit de cateva ori sa mai scriu despre ceva care ma tot framanta de ceva luni, si parca tot imi era frica... Sa nu jignesc, sa nu ranesc... Am luat hotararea...


O sa spun ca mi-am pierdut orice urma de respect fata de niste oameni care au mintit cu nerusinare doar pentru a ma face sa ma simt prost... Am pierdut orice urma de afectiune, oricat de mica, fata de o persoana pe care, in unele momente, am considerat-o un umar de nadejde in a-mi varsa nervii sau dezamagirea... Cu totii cunoastem genul de om care se napusteste cu toata forta asupra a ceva ce ti-a apartinut in trecut, si chiar daca nu te afecteaza in mod direct, ceva, ceva tot spune despre caracterul fatarnic al respectivei persoane... Nici nu ma mai intereseaza daca va citi asta, sau daca va avea curajul sa "se simta"... Consider asta un capitol incheiat definitiv, si fara drept de apel...


Desi luni, a fost o zi frumoasa... Printre ultimele raze de octombrie inca mai zboara, destul de agitate, frunzele multicolore... Pe strazi lume mai agitata, nu stiu daca se trage de la criza economica mondiala, sau de la teama ca iarna vine si plimbarile nu vor mai fi atat de placute...


Tot azi, am fost din nou, pentru o ora si jumatate colega cu Pesi... Si culmea, nu ne-am iesit din mana, ba chiar ne bucuram de timp si mai si decat obisnuiam inainte... Imi e iar dor...


Dimineata, in drum spre oras, mi-as fi dorit sa pot plange... Nu mai stiu exact ce ma apucase...

duminică, 26 octombrie 2008

Final de saptamana magnifica, à la Oana...


Dupa cum deja unii dintre voi au aflat din posturile anterioare, am inceput, am continuat, si acum incheiat, o saptamana desavarsita... Sunt din ce in ce mai mandra si mai optimista in ceea ce priveste sintagma "viitorul suna bine"...

Cred ca m-am oprit cu ziua de joi... Asa ca, urmeaza vinerea... Vreme plictisita, chef de viata egal cu zero... Spre seara, m-a agatat un tip... Nu stiu cum il cheama, mi-a zis, but who cares?... Texte de 2 lei, un moment de neatentie, care era sa-l coste pe nefericit un accident de circulatie... Mi-e deja sila... Raman la iubirea mea eterna, cu care am saptamana asta intalnire intr-o oarecare intersectie...

Sambata, chiul de la curs, plimbare(de data asta, cu rost) la Dobarlau... Incotosmanata ca la Polul Nord, am purtat caciula in octombrie, eu care n-am mai purtat de cand eram mica si nestiutoare... Ce-i drept n-a fost nimic rau in ziua de ieri... Doar ca a facut parte dintr-o saptamana "rea"... De fapt, a trebuit sa pun la punct niste mici neintelegeri cu niste personaje, care desi traiesc de pe urma mea, au inceput sa si-o cam ia in cap...

Duminica- schimbat ceas, zic unii ca am fi dormit mai mult... Pe naiba... Eu una am dormit mai mult pentru ca m-am culcat mai repede, obosita de aerul tare de Dobarlau... Sesiune de shopping inca de dimineata, o plimbare pana in capatul celalat al orasului, apoi vizita la bunicii adoptivi, de Sf. Dumitru... Nu degeaba faceam eu observatii cand zaream de la fereastra, pe la pranz, oameni cu buchete de flori si cadouri, indreptandu-se spre destinatii "dumitresciene"... N-am mai petrecut demult niste ore atat de placute ca cele din dupa-amiaza asta... Am ras de amintirile din copilarie ale celor mai batrani, am promis ca anul asta mergem la colindat pe la casele dobarlaienilor, pentru ca atmosfera de sarbatori de acolo e mai minunata decat v-ati putea vreodata imagina... Mai multe detalii la vremea potrivita, pentru ca suntem de-abia in octombrie...

Oricum, de maine incepe o noua saptamana, ultima din luna asta, si probabil un nou capitol in viata mea... Nu vreau sa dau detalii, dar e acea schimbare despre care vorbeam cu cateva zile in urma...

Have a great new weeek, and a friendly Monday!
P.S. In poza se poate observa o simpatica turma de oite, in drumul spre Dobarlau, iar in coltul din dreapta sus, Manastirea Marcus...

vineri, 24 octombrie 2008

24 Octombrie 2008

Postez clipul asta pentru ca mi-a facut ziua mai frumoasa, inca din primele ore ale diminetii, cand l-am descoperit... Pentru ca mi-a dat ceva la care sa ma gandesc, intr-un mod mai mult sau mai putin serios... Cu alte cuvinte, pe mine m-a surprins, pentru ca ma asteptam sa vad si sa aud cu totul si cu totul altceva...

P.S. Postul acela nervos se amana, din motive inca necunoscute...



joi, 23 octombrie 2008

23 Octombrie 2008


Cateodata tind sa fiu mai rautacioasa si mai acida decat de obicei... In mod normal, ma enervez repede, si dupa ce ma descarc, imi trece la fel de repede... Asa s-a intamplat si aseara... Am aruncat cu ou si cu otet in tot ce ma enerva la ora respectiva...

Nervii mei de miercuri noaptea, inspre joi, se datorau ritmului meu de viata tot mai haotic, din care nici macar eu nu mai inteleg nimic, absolut nimic...

Saptamana asta a fost o adevarata batalie cu ceilalti, dar si cu mine... Luni nu mai stiu ce s-a intamplat, desi am retinut esentialul- o zi excelenta din punct de vedere prost... Marti a continuat in acelasi ritm, cu nervi peste nervi, o clumsy Oana, care a daramat un ghiveci si si-a umplut jumatate de camera cu pamant... Un drum esuat pana pe Colina vietii, de la capatul lumii, si sa nu isi imagineze cineva ca acela e ultimul drum degeaba... No way... Miercuri am alergat prin trafic ca o nebuna, pentru 20 de minute de asa-zisa scoala... And then, guess what ? Trei cursuri suspendate (in aer), back home... Cred ca singurul lucru bun din ziua de ieri a fost vizita la Ioana, si statul la taclale, cu ea si cu Vane, ca-n vremurile bune, cu un pahar de Cola, si un sandvis la pachet...

Azi, in schimb, s-a compensat, intr-un fel, agitatia de peste prima parte a acestei mirobolante saptamani... Am incorporat o zi de weekend in cursul zilelor lucratoare, si am plecat la Dobarlau, fara un scop precis, infara de acela de a-mi aduce bunicii adoptivi inapoi in oras, pentru ca a sosit vremea (si temperatura) ca resedinta de vara sa fie schimbata cu cea de iarna... Cafea sorbita la soare, nuci proaspete, care se si decojesc, asa cum imi place mie, un bunic harnic, ce-si adaposteste mustul in racoarea pivnitei, o bunica spunandu-mi ca "miros a studenta", si Tomita, cel mai mare print dintre printii felini...


La noi, eterna si interminabila curatenie in curte... Peste tot numai cuie, aschiute, rumegus, lemnute, lemnisoare si tot setul... Am intreprins si activitati de "jardinage"... Am taiat tulpinile daliilor, topite deja de bruma groasa ce cade noapte de noapte, am strans "recolta" de salvie, si am asistat cu privitul la taiatul trandafirilor cataratori... M-am bronzat, dar numai pe fata, si desi acum pielea e destul de rosie, maine cu siguranta va avea nuanta aceea adorabila de ciocolatiu... Am facut poze, am mai hoinarit si am constatat ca bradusele ce umpleau iarba s-au trecut- de-abia daca am gasit vreo doua...

Same ol’ Brasov again... Nervi de seara... Adica, nu chiar nervi, ci mai degraba o revolta interioara, impotriva tuturor acelora care isi permit sa ne terfeleasca limba romana prin cele mai inglodate mocirle... Mi se pare nesimtire sa apari pe un post public de televiziune, (unde s-ar presupune ca norma limbii ar trebui respectata intocmai, din cauza influentei enorme pe care o exercita asupra maselor sociale) rostind de 2 ori aceeasi porcarie (atat am numarat eu in 5 minute, imaginati-va ce dezastru in cele 2 cat dureaza "minunatia televizata") : "ramane DECAT X", "ramane DECAT perechea 2"... Toate astea cu o nonsalanta absolut provocatoare de sila... De ce m-ar mai mira Floricica Ciresel, sau Leana Amarii cand le aud pe strada ? Nu stiu, poate am eu prea mult bun simt, sau un al n-spelea simt extrem de dezvoltat si dornic de aplicat cate-o palma tuturor acestor specimene...

Inchei aici, nu inainte de a mentiona ca maine urmeaza un post si mai nervos...

Grrrrrr...


Asta e a doua oara cand scriu aici noaptea... Nu-mi place, desi majoritatea ideilor imi vin in cap noaptea...


Tocmai cand ma gandeam ca maine am zi libera, ca ma duc si eu ca tot omul sa ma destind, la Dobarlau... Ca trebuie sa am mintea fresh pentru o meditatie profunda in mijlocul santierului, pardon, naturii...


Conversatii pitzipongice incheiate cu brio, o escapada la Bucuresti planuita de Pitz Ralu, barfe si ras... Ingurgitez o clatita cu gem de prune, cum imi place mie... Toaleta de seara completa, nu va mai zic ce lapte demachiant, creme si alte alea... Astept eu ce astept, pentru ca vecinii mei de deasupra, de fapt si de drept as putea sa-i numesc chiar iubitii mei vecini, sa-si termine partida de sex... De unde stiu? Patul, dom'le, patul e vechi si scartaie... Libidinos si chiar mai mult de-atat...


Si cum ziceam, maine zi libera, somn delicios... De unde... Ma pune, nu stiu cine sau ce, sa nu las telefonul pe silent, ca doar deh, daca apeleaza cineva la bonomia mea in toiul noptii, sa nu las balta omul, fara sa-i fi intins o mana de ajutor... Mama ei de bunavointa...


Da... A sunat, tocmai in momentele acelea de prim-rang ale somnului... In care meditezi la tot ce s-a intamplat de-a lungul zilei, si te gandesti la ce urmeaza, atipind...


Nici daca esti George Clooney n-ar trebui sa indraznesti sa faci asa ceva...


Noapte buna si voua...

marți, 21 octombrie 2008

Al nu stiu catelea dor...



Niciun loc nu e inoportun pentru a-ti satura dorul...

Azi-dimineata, langa prafuitul Modarom, am primit poate cea mai sincera imbratisare...

Orice-ar fi vreodata, si orice-am face, la oricati kilometri departare ne-am afla, unele lucruri pur si simplu nu se uita...

Iti raspund si eu cu aceeasi minune...





luni, 20 octombrie 2008

20 Octombrie 2008


Cand te astepti mai putin lumea devine un montagne-russe... Te invarte, si te invarte, si iar te invarte pana te ameteste de tot... Nu m-au tentat niciodata parcurile de distractii, sunt mult prea alerte pentru mine, dar singurul loc de la care nu m-as da inapoi e Disneyland-ul... Cert e ca am dat o definitie mult prea practica conceptului de montagne-russe... Mai degraba am vrut sa descriu cam ce imi provoaca mie auzul acestui cuvant- o stare de deconcertare totala, si un cocktail de multe alte senzatii, intrebari si pareri...


Ma gandeam ca viata ia turnuri, intocmai montagne-ului- desi acesta are un ritm nehotarat, stii ca ceva mai rau decat a-ti simti stomacul in gat nu poti pati... In viata, ritmul lucrurilor e ori lenes, ori de-a dreptul izbitor... Orice asteptare are o dezamagire, orice rau are un rau si mai mare, si ajungi la concluzia ca ti-ai dorit schimbarea exact degeaba... N-a fost prost cel care a afirmat ca e rau cu rau, dar mai rau fara rau... Ma tot gandesc la chestia asta pentru ca au loc niste schimbari destul de radicale in familia mea, si pentru ca ma iluzionasem ca va fi mai bine- dar se pare ca am ajuns sa plang dupa un vechi sistem, care s-a dus de rapa din cauza coruptiei, in special, dar si a nesimtirii propriu-zise a multora... Acum nu mai conteaza, ce-a fost a fost, nu se mai intoarce, viata merge mai departe orice-ar fi...


O alta chestie care loveste, e un lucru pe care poate cu totii l-am practicat la un moment dat- intoarcerea cu spatele catre trecut... Cu totii ne-am intalnit pe strada, dupa o perioada de "n"spe ani cu nu mai stiu ce coleg de la gradinita, si desi trasaturile fizice ni s-au parut familiare, am preferat sa trecem mai departe, fara a spune nimic, in loc sa ne satisfacem macar curiozitatea de a afla cu exactitate cine e... Bine, acesta e doar un exemplu ales la intamplare, si totusi, cunosc pe cineva, care ori de cate ori intalneste o figura cunoscuta, de acum 30 de ani, din liceu, sau de oriunde altundeva, intra in vorba cu el si nu se lasa pana nu il descoase cum si cand l-a cunoscut... Poate parea deranjant, dar e dragut sa intalnesti oameni pe care ii dadusesi disparuti de ani de zile... Si poate chiar disparitia asta din peisajul vietii mele, a unor persoane pe care le iubesc, da nastere la fobia aceea... Dar cum se spune ca nu e bine sa te temi de ceva, pentru ca exista posibilitatea ca acel ceva sa se intample, ar fi cazul sa renunt la tot felul de astfel de chestii nefondate...


Mi se pare o nesimtire sa treci pe langa rudele tale, pe strada, si sa te prefaci ca nu le cunosti, chiar daca nu le-ai mai vazut de ceva timp, si nu ai o legatura stabila cu ele... Sa nu aud riposte, pentru ca am patit-o in urma cu vreo 2 ani, cand mergeam pe strada, sa ma intalnesc cu varul meu, culmea, primar, si dupa ce-mi arunca o privire mai mult decat tampa, sa treaca mai departe...

Am ajuns de la ceva, la cu totul altceva, dar asta e deja obisnuinta... Ah, era sa uit... Cat despre intorsul spatelui catre trecut, am fost surprinsa sa constat in prima zi de facultate, ca un un om pe care nici macar nu l-am vazut timp de 4 ani, ce sa mai zic de vorbit cu el, are bunul simt de a saluta, intreba de sanatate etc, formal, bineinteles, dar asta tine si de buna crestere... Nu a fost nevoie de plecaciuni, de ofrande cu atat mai putin, ci de o urma de educatie, intr-o lume atat de sclipitoare, dar putreda in adancurile sale...


Tocmai aseara vorbeam cu Ralu ca am ajuns sa caut micile placeri ale vietii in ceilalti... Multi, putini cati sunt, dar tot e bine... Mai pot spera in salvarea lumii...

sâmbătă, 18 octombrie 2008

18 Octombrie 2008


De-abia cand am scris data mi-am dat seama cat de mult a trecut si din luna asta, si cat de aproape suntem de iarna... Dimineata am vazut iar zapada, si a fost de-ajuns ca sa-mi stric, partial, ziua...


De vreo ora incoace am starea aia in care as ucide barbati casatoriti si as condamna la spanzuratoare o tipa care isi inseala iubitul...


In jur de 1.75... Par saten, ochi caprui, alunita destul de vizibila deasupra buzei superioare, zambet indecis... Pulover verde, camasa maro, blugi si pantofi de piele intoarsa maro... De fapt de la pantofi a inceput totul sa-mi sara in ochi... Mare businessman in domeniul instalatiilor sanitare... Conduce un A6 bleumarin... De fapt, are toata gama de culori in dulapul cu pulovere... Pantofii- aceiasi, dar impecabili de fiecare data... Privire tot indecisa... Scaun de copil pe bancheta din spate a masinii...
Acum m-am enervat ca nu gasesc pantofi ca cei ai "cavalerului" din poveste... These ones are way too shiny, not to mention anything else about the guy in the pic...




vineri, 17 octombrie 2008

Pofta...


Ma cert cu Pesi... Cearta- impropriu zis, doar o diferenta de opinii... Pe tema ca eu am pofta de Viena... Mi-e dor de Viena... Si am murit de invidie cand mi-a povestit vara-mea pe unde s-a plimbat in luna de miere, in Viena... Ma enerveaza timpul care ma desparte de ultimul drum acolo- 2 ani... E drept ca o parte din calatoria aia mi-a cam stricat pofta de atunci- si de viata, dar si de mancare... Dar tot ce e urat se sterge, lucrurile frumoase raman... Si Viena e frumoasa, si m-as muta acolo intr-o clipita... Fara bagaje chiar, pentru ca as avea de unde sa fac shopping...

De ce ma cert cu Pesi? E simplu- eu vreau, si m-as duce, desi in momentul de fata am alte prioritati in viata, ea nu vrea, tocmai din cauza unor prioritati... Solutia ei? O sa avem timp mai tarziu... Riposta mea? La 40 de ani- no way... Acum e momentul... Atunci o sa fii mult prea ocupat cu altele ca sa mai ai timp sa te bucuri cu adevarat, sa respiri aerul vienez, sa faci kilometri prin magazine, sa le raspunzi la zambete oamenilor de acolo...
Mi-am amintit acum ca mi-era dor, mai demult, de mirosul strazilor, hotelurilor, de izul de istorie si de luminile ce strapung atat de frumos intunericul noptilor...
Si tot acum mi-am amintit ce-mi spunea F. anul trecut, cam tot pe vremea asta: ca fiecare lucru ar trebui sa il faci atunci cand iti ofera satisfactia maxima... In speta, el se referea la o masina, pe care una e sa o ai la 28, si alta la 50... Dar se aplica si in alte situatii, ca si in cea a poftei mele de strabatut Viena...

miercuri, 15 octombrie 2008

Toate la timpul lor...


La cateva luni, incepem sa gangurim, apoi sa rontaim fel de fel de lucrusoare, dintre cele mai ciudate (in cazul meu, un mielusel de cauciuc) ca sa ne scarpinam gingiile din care isi fac aparitia primii dintisori... Incepem sa pasim, sarim din patuturi, facem nazbatii (eu mancam frunze de ficus si perete...).
Mai trec cativa ani, si vine vremea sa ne adaptam unui colectiv, si primul loc in care incepem socializarea propriu-zisa e gradinita... Nu am prea multe amintiri relevante din perioada aceea- exceptand faptul ca mi-am pictat, plina de talent, uniforma, mai exact sortuletul acela dintr-un material ce mi se parea, si imi pare si acum, destul de ciudat...
N-am fost genul de copil, si tin minte ca multi oameni ma condamnau pe vremea aia, care sa isi petrece timpul in fata blocului... La noi, la romani, cred ca a devenit o adevarata mentalitate, dar si o mondenitate sa pierzi timpul aiurea, cu diverse grupari, mai mult sau mai putin huliganice, mancand seminte sau batand pur si simplu turca in fata blocului... Ei, asta n-am facut-o niciodata, si poate de asta detest atat de mult toate porcariile pe care le vad zilnic in parcul ala nefericit...
Cu pasi repezi, vine prima zi de scoala... Tot ce-mi amintesc e ca mi-am pierdut ghiozdanul, pentru ca toata aglomeratia aceea de parinti si copii imbracati festiv mi se parea un haos mult prea complicat... Tot atunci, am primit drept semn de identificare si non-ratacire in perimetrul scolii, o insigna, ce reprezenta un pitic, frumos colorat, pe care l-am purtat in piept pana in momentul acomodarii cu noii colegi si cu cladirea in sine, fiind de asemenea, lipit si pe usa primei mele sali de clasa... Il am si acum...
Daca privesc acum cei patru ani de invatamant primar, totul mi se pare o joaca, dar la momentul respectiv, au avut si ei un anumit grad de complexitate...
Urmatoarea etapa- gimnaziul... Se spunea ca e mai greu, ca trebuie sa te acomodezi cu ritmul de lucru al profesorilor, cu pretentiile fiecaruia, ca nu mai ai o "doamna"(invatatoare), ci o diriginta- in cazul meu, o profa de mate, fara de care nu mi-as fi dat seama atat de repede ca detesssst domeniul real si tot ceea ce tine de el... A nu se intelege ca am ceva cu persoana respectiva- doar cu materia pe care dumneaei o preda... Cel mai mult l-am iubit pe proful de romana- un adevarat filolog, cu privire boema si glas pe care l-ai fi putut asculta la nesfarsit, si o spun cu mana pe inima... In ultimii 2 ani, a fost inlocuit cu o profa, sotia unui eminent cadru universitar de la noi din oras... M-am intors la primul meu profesor de romana in clasa a 8a, cand am inceput meditatiile pentru testele nationale... Si as mai repeta experienta de nenumarate ori- omul e o adevarata enciclopedie ambulanta, desi traieste intr-o ordine a lui, cu tomuri de carti aruncate, la propriu, in biblioteca, cu praful de-un deget peste tot ce era in casa... Tin minte ca, odata, la simpla intrebare "Ce faceti?", mi-a raspuns "Cant in gand prin ploaie..." Nu prea am inteles eu mare lucru, dar nu ma condamn... Incepeam meditatiile la 17:30 si terminam pe la 21:30, si cu asta cred ca am spus tot...
Nu au fost niste ani extrem de placuti sau de mai stiu eu cum, pentru simplul fapt ca faceam parte dintr-o asa zisa clasa speciala, si aveam ore interminabile, de-ai fi zis uneori ca ne-am mutat definitiv in sala de clasa, pentru ca aveam materii de interes general dar si multa matematica, fizica etc... Nu am nici amintiri urate, nici frumoase, nici multe, nici putine, doar poze, si ceva franturi in minte legate de colectiv... Cat despre profesori, o sa am mereu tot respectul- deosebit de capabili, poate mai ceva ca lectorii universitari de azi (vezi profa de Tehnica Traducerii)...
Se termina si anii de gimnaziu, ajungem destul de speriati, dar dornici de aventura si cunoastere... Si despre anii de liceu s-a vazut deja ca as putea sa scriu pagini si pagini la rand, fara intrerupere, pentru ca a fost mai frumos decat mi-as fi inchipuit... Pentru ca am adevarate amintiri, si pentru ca ceea ce mi-am ales drept profil mi s-a potrivit ca o manusa... In liceu trebuie sa te obisnuiesti, din nou, cu oameni fel de fel, cu pretentii si mai si, dar si cu o atmosfera noua... Inveti sa chiulesti, sa mananci in ore, sa razi in hohote de orice ti se pare cumva sau altfel la un moment dat... Legam cele mai frumoase prietenii, traim cele mai contrastante sentimente, suntem uneori frustrati ca nu putem mai mult, ne invidiem reciproc, ne si barfim, de ce nu, ne simpatizam si ne antipatizam... Cat despre profesori, toata lumea stie deja ca am avut parte cei mai buni dintre cei buni, de cei mai sufletisti, dar si realisti, care au "tras" practic de noi si au scos la suprafata tot ce-am avut noi mai bun de dat... Daca stam si analizam, ei au fost cei mai aprigi parteneri ai parintilor nostri, in ceea ce priveste educatia dar si educarea noastra... Da, consider ca e o diferenta intre cele doua, din vreme ce nu e de ajuns doar sa cunoastem, dar si sa intelegem- viata si tot ceea ce ne inconjoara, sa rationam, sa distingem binele de rau, sa analizam si sa luam decizii cu cap... E cea mai frumoasa etapa, si oricat ai plange dupa ea, timpul nu se mai intoarce... Totul se incheie maiestuos cu BACul, un examen simpatic (poate unii ma injura deja), o experienta tipica varstei, care te poate, sau nu, invata ceva util pentru ceea ce urmeaza in viata...
Urmatoarea etapa in viata e facultatea... Cam greu de inceput dupa o vara intreaga de stat cu burta la soare (la propriu sau la figurat, dupa posibilitatile fiecaruia)... E ca si cum ai apasa acceleratia cu frana de mana trasa... Mai exact, ai vrea sa te urnesti din loc, dar e ceva care te trage inapoi, ai vrea sa mergi inainte dar inca privesti cu nostalgie inapoi, inspre vremuri ce oricum nu se mai intorc... Primele zile sunt chiar mai dubioase decat primele zile de liceu... Pe atunci, dupa maxim o saptamana, aveai macar cateva persoane-reper... Insa acum, totul e o invalmaseala de oameni atat de diferiti, cu care nu reusesti sa interactionezi in totalitate nici macar in cateva luni, zic eu (inecata ca de obicei in masa de oameni, ce vesnic sunt prea multi pentru memoria si pentru vointa mea de cunoastere...). Incepi sa vezi cam ce te asteapta in viitoarea meserie, ce pretentii si ce "eticheta" ar trebui sa porti... Cat despre adaptabilitate la asa-zisul colectiv, oricum neinchegat, depinde de tine, daca vrei bine, daca nu, iar bine- mai ales daca nimeni nu iti inspira nimic... Inafara de hmm, sa ma gandesc- "buna, am decat 20 de ani..." Ok, if you say so... Dar la mine pe planeta limba romana inca e cea oficial recunoscuta prin Constitutie...
Acum, dupa ce ati citit toate divagatiile de mai sus, va intrebati ce m-o mai fi apucat si de data asta... Ei bine, ieri, tatal meu mi-a povestit de o cunostinta de-a lui, care anul trecut a dat BACul... De ce? Nu stiu, si-o fi dorit vreo avansare in grad... Cert e ca prostia ar trebui sa doara, sau macar sa fie impozitata... Omul s-a dus pregatit (plic) la proba de Limba romana oral- nota 9... La scris, jale cu majuscula- 2.85... La Engleza sa zicem ca a scos maneca onorabil , ca de altfel orice nene de la seral- 5... La matematica vine nota cea mai mare- 1.05, la biologie-3 si ceva, iar la geografie se pare ca a fost ajutat de meseria ce o practica, si nu prea- 6.20...
Care-i faza? Urmatoarea: nenea asta ar trebui, pe langa multe altele, sa ne ilustreze faptul ca totul in viata are o varsta... La fel cum la 6 ani te joci cu papusele sau sari elastic (pe vremea mea), la 7 ani incepi ca tot omul scoala, mai tarziu renunti la papusele si ai preocupari mai complexe, asa trebuie sa-ti programezi si restul vietii... Pentru ca altfel, te trezesti ca magarul printre oi, sustinand BACul la 40 si ceva de ani, ce sa mai pomenesc de faptul ca am "colegi" de facultate cu parul alb de-a binelea... Nu sunt nici de condamnat, dar nici de laudat- esti batran, cu toata facultatea nu te mai ia nici Papa de la Roma intr-un post sus pus... Nici daca esti tanar si frumos n-ai realizat nimic- iti mai trebuie si un pic de scoala, de ce nu si cultura, asta daca nu vrei sa ajungi un fel de Elena Basescu, frumoasa de pica, dar proasta de da-n gropi (a nu se intelege sub nicio forma ca o consider frumoasa, poate doar botoxata...)
Concluzia: timpul zboara, cu el zboara si frumusetea, oportunitatile si cheful nostru de a face ceva util cu viata...

luni, 13 octombrie 2008

13 Octombrie 2008




Avand in vedere ca am trecut de data de 1 octombrie, cu totii ar trebui sa avem preocupari mai mult sau mai putin academice... Asta am incercat si eu sa fac, azi, cand am observat ca imi "place" atat de mult la scoala, incat am inceput sa asist si la cursurile altor facultati... Cineva o sa zica in mod sigur ca am luat-o razna, desi unii s-au uitat destul de suspicios la mine, inca de pe la pranz... Asta e...


Inafara de faptul ca pentru 100 de minute eu si Pesi am redevenit colege de banca, tot pentru atatea minute mi-a trecut fobia aceea care tot imi da tarcoale de catva timp... M-am simtit bine cand o zaream pe Vane, undeva in dreapta mea- am retrait momentele cele mai dragute... Si asta imi confirma teoria pe care am elaborat-o in miez de noapte, acum cateva saptamani, cand ar fi trebuit de fapt sa dorm, conform careia nu avem nevoie de poze ca sa ne amintim... Cel mai bun suport al amintirilor e sufletul si memoria noastra... Hartia doar imortalizeaza, pe cand memoria inmagazineaza senzatiile, si e de ajuns un singur mic impuls pentru ca sufletul sa retraiasca si sa aduca in fata ochilor mintii imaginea amintirii... Asta s-a intamplat si azi, cand am fost alaturi doar de cateva persoane cu care am petrecut o gramada de timp in trecut, si a fost ca si cum formula veche s-ar fi reinstituit... Doar Pitz Ralu mai lipsea, dar na, ea e "fata" de Bucuresti, si fuge de frig...


Pentru ca tot vorbeam de preocupari academice, de ziua aceasta imi voi aminti poate, vreodata, cu placere, pentru ca am adaugat bibliotecii mele prima mea carte de Drept, care sper ca imi va purta si noroc, si imi va fi si de folos... Gata cu astea, nu vreau sa sune a lauda, ca nu-i de bine...


Tot azi- Doamne, ce de lucruri am de povestit, am facut o vizita in singura scoala pe care o am, momentan, in suflet... A fost dragut sa simt din nou mirosul de igrasie din Centrul American, sa ii aud vocea celei mai doamne dintre profesoare, si sa revad cateva fete cunoscute...


Promit sa nu trec niciodata pe trotuarul celalalt...
P.S. Textul de pe poza e prea mic asa ca: Memories, (noun) pl The mental faculty of retaining and recalling past experience.

duminică, 12 octombrie 2008

12 Octombrie 2008


In ultima perioada, sunt mai pierduta in timp si spatiu decat de obicei, desi tind sa ma pierd mai mereu in contemplari aiurea, si vesnic nu stiu in ce zi a saptamanii sau a lunii suntem... Nu stiu ce a determinat agravarea acestor mici defectiuni tehnice, dar plimbarile fara rost dintr-un colt in altul al orasului, si oboseala se pare ca isi fac simtita prezenta mai repede chiar decat ma asteptam...

A fost un weekend relativ frumos, si cand spun relativ, am retinerile de rigoare, pentru ca saptamana asta n-a fost intocmai precum mi-as fi dorit-o... Nimic nu mai e la fel , din momentul in care ceva nu mai exista... Si tocmai schimbarea deruteaza... La fel a fost sambata, cand am ajuns in curte si n-a sarit nimeni pe mine... Am gasit doar niste ultime amprente de labute intr-un morman de pietris...

Azi, timp pierdut, ganduri resemnate in fata zilei de maine, cand e luni...

Nici nu mai sesizez trecerea saptamanii- totul are un ritm alert si devine din ce in ce mai enervant si frustrant in acelasi timp...

Maine o luam cu totii de la capat... Imi e deja dor de zilele de vacanta...

joi, 9 octombrie 2008

Botic umed...


Cu totii avem o slabiciune... Mai exact, cu totii asteptam sa fim intampinati acasa de o chestie oricat de mica, pufoasa, solzoasa, sau cu pene, si mai ales posesoare de suflet... Mai exact un asa-zis animal de companie, care ne devine un prieten, si fara de care nu ne mai putem imagina viata intr-un anume loc... Orice om, oricat de dur ar putea sa arate, si orice functie ar detine, oricat de importanta, are un acel ceva care il "topeste" pur si simplu, care il face sa se zbenguie, sa se comporte asemeni unui copil, dar mai ales sa-si imparta dragostea si hrana...

Dar cum intotdeauna exista acel revers al medaliei, mai multi sunt, cred eu, aceia care ineaca pui de caini sau pisici (cum sunt capabili, habar n-am- cred ca n-as mai putea dormi linistita toata viata), care ii uita intr-un colt al casei sau curtii, in mizerie si foamete, ca sa le prelungeasca acel chin numit "viata"...

Cunosc oameni care isi hranesc cainele din curte cu mancare acrita, fermentata de zile intregi, si oricat as vrea sa-i inteleg nu pot... Indiferent de talia lui, cainele nu te aduce in pragul foamei, si sunt sigura ca nu vei ajunge sa-ti mananci de sub unghii daca i-ai da si lui o mancare omeneasca, care sa nu-i provoace sila de ea, si de viata, pana la urma... Daca chiar nu iti plac animalele, ai putea sa le recompensezi loialitatea, daca nu prin mangaieri si joaca, macar prin mancare... Culmea e ca bietul caine, oricat s-ar stramba la o prima adulmecare a "hranei" oferite de "stapani", dupa un anume timp, in care isi da seama ca nu are de ales, incepe sa linga in sila, mancarea ce nici macar un porc n-ar manca-o, oferita intr-un castron mai murdar decat noroiul...

Culmea ironiei, aseara, Antena 1 a difuzat un reportaj de la Gradina Zoologica din Radauti, unde se pare ca edilul local de-abia asteapta ca toate vietuitoarele sa-si gaseasca sfarsitul... Nu au spatiu de miscare, nu au bazine cu apa, blanitele le sunt incalcite si la vulpi chiar jerpelite, nu au mancare- angajatii le cumpara din banii proprii fructe pentru a le asigura necesarul de vitamine, iar vizitatorii- biscuiti... In viata mea, n-am vazut urs care sa infulece iarba, pe care o strangea firicel cu firicel- intr-atat de disperat ii era stomacul... Dupa gratii- numai vieti plictisite, care dorm toata ziua in locuri stramte, de cativa metri patrati, insensibile la orice s-ar intampla dincolo de zabrele,condamnate la chin pana la moarte- totul din dorinta de a construi un cartier rezidential... Intrebarea de final ar fi: "Tu de care parte a gratiilor esti?"

La Dobarlau, am constatat ca e o moda sa arunci puii- fie peste gardurile oamenilor, fie in mijlocul drumului... Cei care fac asta nu sunt din zona, ci vin de undeva de pe la Intorsura Buzaului, cu carutele pline de animalute nevinovate, care printr-un sut sau o o catapultare ajung in case noi...

Asa s-a intamplat cu Maxxi, care a ajuns la noi in familie prin luna martie... Nu l-am vazut in primele saptamani ale aciuarii lui in curtea noastra, doar mama imi tot spunea ca o sa am o surpriza... Tata i-a facut primele poze cu telefonul, dar nu mi s-a parut cine stie ce... Cand a venit momentul intalnirii, am vazut un sufletel canin, pe patru picioare, cu labute groase, gherute negre, 4 ochi, urechi ascutite, coada taiata si botic umed- toate in negru si bej... Era o frumusete inca nedescoperita- mult prea mic si slabanog, care a fost aruncat si a pribegit din loc in loc, flamand, si care pana la urma a ramas la noi, si al nostru...

Ne-am indragostit iremediabil, cu totii, de acel mic caine care sarea pe noi de indata ce coboram din masina, astepta nerabdator cand auzea fasait de pungi sau zgomot de mancare uscata in castronul lui... Ii ofeream apa proaspata, de la pompa, intr-o galetusa simpatica, desi el prefera de multe ori sa bea din balti sau din vale- o placere de-a lui, si o apostrofare din partea noastra... Spre deosebire de alti stapani, care asteapta hrana din cer, ii cumparam cate un sac de mancare pe saptamana... Nu mai pomenesc faptul ca ori de cate ori eram la masa, un gand imi zbura spre el, si orice bucatica din portia mea, oricat de mica, ii era dedicata si daruita din inima...

Asta a fost cura lui de ingrasare, iar Maxxi a devenit un caine in toata regula- bine crescut, cu burtica mereu plina cu tot felul de delicatese (saptamana trecuta a mancat chiar si creier pane), dar care isi pastra conditia fizica prin alergatul permanent... N-am vazut fiinta care sa nu aiba stare intr-un loc mai mult de cateva secunde... Daca nu alerga, sarea, daca nu sarea sapa in nisip, daca nu sapa, iti manca pantalonii....

Maxxi era cel mai fidel partener de plimbare- oriunde l-ai fi dus, era fericit ca ii dai atentie si ii placea sa treaca valea, sa umble prin capite, sa alerge gaste, sa latre pe sub portile altora si sa le intarate dulaii de curte... Avea farmec, ce sa mai... Unde mai pui ca taica-sau era febletea lui- pe toti ne iubea, dar cu tata avea o legatura aparte, datorata poate si faptului ca il vedea aproape in fiecare zi... Ori de cate ori avea ocazia, sarea pe el, de ai fi zis ca il darama, ii rodea absolut toate hainele, de la pantaloni pana la tricouri si ii desfacea sireturile de la pantofi, si il umplea de noroi sau de praf din cap pana-n picioare... Pe mama o iubea cel mai mult cand ii punea mancare, sarind chiar in portbagaj, si pe ea... Pe mine ma iubea pentru ca eram "in mintea lui"... Nimic nu ne statea in cale, baltile cele mai mari erau ale noastre, cautam broaste, culegeam nuci, si faceam cele mai frumoase plimbari in 2, il lasam sa ma linga pe haine, pe fata si sa-mi muste pantalonii si sosetele...
De cele mai multe ori, statea sus, in varful unui munte de pietris, folosit la betoniera, si de acolo avea vizibilitate asupra intregului "cartier"... Ne vedea masina sosind, si le cunostea pe fiecare in parte, plangea cand te indepartai de ulicioara ce merge inspre casa noastra, dar era cel mai fericit cand te intorceai cu tot felul de bunatati... Isi facuse si o prietena, desi cam batrana pentru el, Hera, o frumusete de schnautzerita uriasa... Se cautau reciproc, faceau plimbari romantice prin apa vaii ce curge aproape de casa, si apoi o invita la noi in casa... Ce sa mai, un adevarat tanar gentleman...
Acum cateva saptamani, cam in perioada in care a inceput frigul, eu am vrut sa il aduc aici, in Brasov, sa stea cu noi pana la primavara, insa mama a spus ca ar trebui sa mai asteptam... Si regret ca n-am avut incapatanarea suficienta, care in alte cazuri debordeaza, de a-l face pachet si a-l baga in masina...
Ar mai fi atatea si atatea lucruri de povestit, si probabil cu totii va intrebati acum de ce am folosit timpul trecut in relatarile de mai sus... Muncitorii de la casa noastra au facut intr-una din diminetile trecute o descoperire nu tocmai placuta... O imagine pe care intr-un fel ii multumesc Domnului ca nu am fost nevoita sa o vad cu proprii mei ochi, pentru ca pur si simplu as fi innebunit- Maxxi mort, in iarba, fara urme de violenta, dar cel mai probabil otravit de un binevoitor de prin zona... Am aflat ultima, tata si mama fiind atat de loviti de veste, incat n-au putut sa-mi spuna de indata ce au aflat... Cred ca toti am fi preferat sa primim cate o palma, decat o asemenea veste... Mi-e atat de greu inca sa asociez notiunea de MOARTE cu el, cel era cel mai VIU... Nu stiu cine a fost, si nici nu vreau sa stiu, pentru ca n-as mai raspunde de actele mele... Nu spun ca il urasc pe cel care a savarsit o fapta atat de denigranta, pentru ca viata mi-a aratat deja ca orice fapta are si rasplata, iar roata se poate intoarce oricand... Cel mai mult ma doare ca, poate o ura ce ni se adresa noua, ca oameni, s-a rasfrant asupra unui biet suflet nevinovat... Un suflet pe care l-am crescut si l-am iubit cu desavasire, si l-am fi iubit inca multi ani de acum incolo...
Nici nu vreau sa ma gandesc la cum va fi in weekend, cand voi ajunge in Dobarlau, si voi astepta sa fiu intampinata de el, la poarta, si voi ramane cu asteptarea... In loc sa il gasesc pe Maxx, o sa gasesc un petic de pamant proaspat rasturnat, si va trebui sa ii pun si o piatra funerara... ATAT...



If you pick up a starving dog and make him prosperous, he will not bite you. This is the main difference between a dog and a man...


Rest in Peace, my beloved Maxx!

miercuri, 8 octombrie 2008

8 Octombrie 2008

N-am gasit o alta modalitate mai placuta de a ma si relaxa si de a posta si aici ceva cu adevarat frumos...
Nu mai vreau nicaieri altundeva, decat in Canada, la Montreal...

marți, 7 octombrie 2008

7 Octombrie 2008


E una din zilele in care am impresia ca totul cade peste mine... Ca sunt prea mica pentru a ma putea apara sau razvrati... Ca nu mai am nimic care sa-mi faca cu adevarat placere... Ca nu mai pot gasi nimic interesant in lume... Si parca nici in zilele acelea, de acum ceva vreme, pe care le consideram cele mai gri din viata, n-am fost asa...

Cred ca imposibilitatea de intoarcere inapoi m-a lovit tocmai acum... Si CHIAR nu ma mai pot intoarce...

Nu e deprimare... E starea din care ti-ai dori sa iesi, dar continui sa plangi, neajutorat... Cand vezi ca in jurul tau nu se mai poate crea o atmosfera, de niciun fel, pentru simplul fapt ca nu iti pasa, si nu le pasa nici celorlalti...

Cel mai mult ma enerveaza la mine faptul ca de cele mai multe ori, imi vars nervii pe oameni care nu m-au suparat cu nimic... Ei imi sunt intotdeauna mai la indemana decat cei care ma aduc la exasperare... Dar tot ei imi sunt si cel mai mare ajutor, si tot ei ma invata sa cer iertare... Acum n-am vrut sa vorbesc, pur si simplu, cu un astfel de om... M-a intrebat, n-am raspuns... Concluzia sa ar fi- nesimtire... Dar sunt unele lucruri care i-ar rani si i-ar dezamagi pe cei care intreaba, asa ca am preferat sa "spun" totul aici... Unde macar stiu ca nu ranesc, nu dezamagesc, si doar imi descarc nemultumirile, fara a aduce vreun prejudiciu cuiva drag...

Imi place sa cred ca fac totul dupa bunul meu plac, si ca ies din orice "drama" existentiala...

Ma gandeam de dimineata ca ideal ar fi sa ma mut de aici... Din tara... Sa ma duc in alta parte, de preferinta o tara din lumea a 3a, unde totul e in acelasi timp si primitiv, dar si placut... Unde, daca ceva urat se intampla, sau exista dezorganizare in diverse domenii, macar ai consolarea ca nu ai ce astepta, altceva, de la societatea de acolo... Unde nu poti avea pretentia ca ceilalti sa fie civilizati, doar pentru ca si tu esti...

Dar astea sunt doar ganduri aiurea, pe care, daca le voi citi peste catva timp, ma voi distra probabil, copios...

Ideal ar fi sa stau... Aici, unde ar trebui sa fiu pentru totdeauna, pentru ca Constitutia Romaniei prevede, printre altele, si fidelitatea fata de tara... Bla, bla, bla...

duminică, 5 octombrie 2008

Soare vs. Siroaie


Nu stiu cine a fost cel care a afirmat pentru prima data ca miracolele nu tin mai mult de 3 zile (parca...), dar a avut cea mai mare dreptate... Dupa mine, miracolele nici n-ar exista, sau se risipesc atat de repede incat nici nu prea ai timp sa le cronometrezi...

Ziua de ieri, sambata, chiar pot s-o numesc un miracol, si sunt sigura ca nu sunt numai eu cea care afirma asta... A fost prima, si se pare si singura, zi din toamna asta, cu adevarat frumoasa... Nu pot sa spun ca am facut cine stie ce lucru remarcabil, insa simplul albastru al cerului si razele calde si imprastiate ale soarelui au facut deliciul zilei...

Am plecat, ca in orice dimineata de sambata, inspre Dobarlau... Inca din mijlocul saptamanii ce e pe cale sa sfarseasca, am fost extrem de nerabdatoare sa-mi vad casa, cat si ce grinzi, caramizi, sau capriori s-au mai adaugat...

Cand am ajuns nu stiam ce sa fac- totul mi s-a parut atat de perfect si de optimist, incat nici n-am stiut de ce ar trebui sa ma apuc prima data, uitand cu desavarsire de raceala care mi-a dat tarcoale de vreo saptamana si ceva...

Poze, plimbare, intalnire cu Alec, joaca cu SuperMaxx? Am inceput prin a culege nuci- da, nuci, dintr-un nuc mare si batran, care ma intampina la intrarea in curte... Inca de anul trecut am prins gustul "cautarii" nucilor prin iarba (si urzicile, auch...) din jurul sau- e relaxant, challenging, si iti sterge orice alta urma de preocupari din minte...

Am continuat cu pofta de plimbare, de alergat cu Maxxi, care devine pe saptamana ce trece tot mai obraznic... Toata lumea strange ultimul fan din anul asta, iar tavalelile lui Maxx au loc pe sub capite... Am facut cateva sute de poze, pentru ca, saptamana trecuta a cazut si bruma, noaptea, si asta a conferit niste culori superbe padurilor din jur... Nici cel mai iscusit pictor n-ar reusi sa redea cu atata exactitate frumusetea, precum o face natura... Aramiul, galbenul, rosiaticul, maroniul, branduse cat vezi cu ochii- toate intr-o lumina calda de soare- nimic mai frumos...

Vizita la bunicii adoptivi, unde am cules mere rosii- cum ar spune bunica mea, ca cele din primul ei manual de limba romana... Nici nu mai stiu... Am mai cunoscut o oita cu comportament de caine si o pisica melomana... Cand am plecat inspre Brasov, Soarele se uita inapoi, ceea ce in viziunea poporului ar insemna ca ziua ce urmeaza ar fi tot una frumoasa... Desi auzisem prognoza pentru azi, am vrut sa fiu optimista si sa cred in ce ne zice Soarele, dar se pare ca de data asta nu mai pot da vina pe meteorologi- au nimerit-o...

Duminica... Vreme prea deprimanta pentru ziua din saptamana care se presupune ca ar trebui sa fie cea mai frumoasa, ca toata lumea sa-si gaseasca o preocupare placuta, in aer liber...

Si am continuat sa fiu optimista, spre deosebire de toti ceilalti din familie, care au "facut a ploaie"... Pesi m-a convins ca ar fi bine sa ii fac o vizita... Si iata-ma, din nou, in casa unde 3 generatii de femei, una si una, convietuiesc cu 2 chinchille simpatice... Tania mi-ar zice cateva acum, pentru ce am scris, dar asta mi-a fost inspiratia pe moment... Am regretat iar, din nou, again, de nouveau, faptul ca nu mai impartim acelasi loc, aceeasi mancare si evenimente, zi de zi... Asta e... Mai sunt cativa ani, si ne facem mari, si vom lucra noi la SRI... Pe bune:))

De maine ar fi recomandat sa-mi (re)intru in ritmul normal- adica fara leneveala aiurea, cu trezit de dimineata si tot tacamul... Usor de planificat, usor si de indeplinit, sper...


Have a great week!


Welcome...


Era timpul sa-mi iau blogul in spinare, asemeni melcului, si sa ma mut aici... Aveam intentia de ceva timp, dar cum problemele tehnice ale 360-ului m-au suparat in ultima vreme, am decis ca e momentul potrivit...

Am dedicat 3 zile numai mutarii tuturor posturilor de pe blogul vechi... Era pacat sa se piarda, zic eu, mai ales ca am "cheltuit" destul timp scriind... Nu ma plang, caci n-a fost un chin, ci o placere pe care nu mi-o puteam refuza...

Orice noutate ar trebui sa reprezinte o noua sansa, si sunt de parere ca totul arata mult mai bine aici... Sper sa nu fiu nevoita sa-mi fac bagajele si de aici...


Enjoy my brand new blog !