Ochelari de soare (caut "pilă" la Operă)
Asta mi-aş fi dorit să regăsesc prin geanta-mi încărcată cu tot soiul de tâmpenii azi. Azi, când am petrecut o jumătate de ora agreabilă, pe bancă, la soare, în Piaţa Sfatului. Ca şi cum ar fi putut să cadă şi cerul, că nimic nu ne-ar fi mişcat. Pe noi, Pesicile, zic. Şi promitem solemn că şi la 80 de ani, tot aşa vom face.
Că după tot soarele de amiază a urmat o ploaie de toată frumuseţea mai pe seară, asta-i alta poveste.
Una peste alta, mi-a plăcut ziua asta. De nume. Cu toţi musafirii, şi toate bucatele îngurgitate doar ca să nu îi fac să se simtă singuri într-ale mâncatului. (Adevăru-i că papa n-a gătit niciodată, dar nu mă aşteptam ca friptura aia sau ce-o fi fost să fie aaatât de bună... miaaam miaaam!)
Am desfăcut cadouri- partea asta îmi place. Pentru că-mi plac cadourile. Oricât de mici, îmi cresc nivelul fericirii din corp şi suflet.
Am răspuns la enşpe mii de telefoane. Parcă anul ăsta au sunat mai mult decât oricând. Oricum, am ca plan pentru 2010, instalarea de telefoane prin toată casa, inclusiv în băi, pentru că mă exasperează să mă plimb până la etajera din hol ori de câte sute de ori sună telefonul. Fix. Sau, mai bine, să îl arunc pe geam. Prefer a doua opţiune.
Tot azi am petrecut un crâmpei de timp în locul în care am fost cea mai, fericită, zăpăcită, şi totodată melancolică fiinţă. La Unirea mea. Care nu şi-a schimbat mirosul de igrasie care vine din subsolurile în care s-au amenajat laboratoare de muzică şi alte acareturi (după ce-am plecat noi, s-au făcut de toate. Măi să fie!). Şi pe holurile căreia se preumblă alte generaţii de copii acum. Poate mai ciudaţi şi mai emo decât eram noi. Poate nu atât de stilaţi şi nici atât de into knowledge. Am fost un pic dezamăgită de acest aspect... Şi totuşi, cea mai mare bucurie pe care o am, intrând acolo, şi urcând treptele elevilor (oare câte sute de paşi om fi aşternut pe fiecare din ele?) este să îmi aud numele strigat de către foşti profesori. Au trecut aproape 2 ani, şi dacă sunt încă recunoscută, chiar şi din spate... e ceva!
Mesaj de la Pesica: Cireaşa de pe tortul zilei a constituit-o faptul că n-am găsit bilete la Traviata. Îi urăsc din ce în ce mai mult pe cei de la Operă. Da' am rezolvat-o repede cu un teatru.
Gând: Decât să facem un stadion care nu foloseşte decât la fotbal (care dăunează grav sănătăţii mintale), şi în care să investim (oare?) treijdă milioane de euro, n-ar fi mai bine să construim un teatru? Mai bine zis, o sală de spectacole respectabilă (nu aspir la cea din Sidney), în care să poată avea loc atât manifestări teatrale, cât şi balet, operă, şi concerte ale Filarmonicii? Nu e păcat ca, la fiecare concert de Crăciun, să îi băgăm pe oamenii aceia minunaţi şi boemi, cu tot cu instrumente, în Sala Sporturilor? Plus că, de sala de Operă ar fi una spaţioasă, aş găsi şi eu bilete.
Că după tot soarele de amiază a urmat o ploaie de toată frumuseţea mai pe seară, asta-i alta poveste.
Una peste alta, mi-a plăcut ziua asta. De nume. Cu toţi musafirii, şi toate bucatele îngurgitate doar ca să nu îi fac să se simtă singuri într-ale mâncatului. (Adevăru-i că papa n-a gătit niciodată, dar nu mă aşteptam ca friptura aia sau ce-o fi fost să fie aaatât de bună... miaaam miaaam!)
Am desfăcut cadouri- partea asta îmi place. Pentru că-mi plac cadourile. Oricât de mici, îmi cresc nivelul fericirii din corp şi suflet.
Am răspuns la enşpe mii de telefoane. Parcă anul ăsta au sunat mai mult decât oricând. Oricum, am ca plan pentru 2010, instalarea de telefoane prin toată casa, inclusiv în băi, pentru că mă exasperează să mă plimb până la etajera din hol ori de câte sute de ori sună telefonul. Fix. Sau, mai bine, să îl arunc pe geam. Prefer a doua opţiune.
Tot azi am petrecut un crâmpei de timp în locul în care am fost cea mai, fericită, zăpăcită, şi totodată melancolică fiinţă. La Unirea mea. Care nu şi-a schimbat mirosul de igrasie care vine din subsolurile în care s-au amenajat laboratoare de muzică şi alte acareturi (după ce-am plecat noi, s-au făcut de toate. Măi să fie!). Şi pe holurile căreia se preumblă alte generaţii de copii acum. Poate mai ciudaţi şi mai emo decât eram noi. Poate nu atât de stilaţi şi nici atât de into knowledge. Am fost un pic dezamăgită de acest aspect... Şi totuşi, cea mai mare bucurie pe care o am, intrând acolo, şi urcând treptele elevilor (oare câte sute de paşi om fi aşternut pe fiecare din ele?) este să îmi aud numele strigat de către foşti profesori. Au trecut aproape 2 ani, şi dacă sunt încă recunoscută, chiar şi din spate... e ceva!
Mesaj de la Pesica: Cireaşa de pe tortul zilei a constituit-o faptul că n-am găsit bilete la Traviata. Îi urăsc din ce în ce mai mult pe cei de la Operă. Da' am rezolvat-o repede cu un teatru.
Gând: Decât să facem un stadion care nu foloseşte decât la fotbal (care dăunează grav sănătăţii mintale), şi în care să investim (oare?) treijdă milioane de euro, n-ar fi mai bine să construim un teatru? Mai bine zis, o sală de spectacole respectabilă (nu aspir la cea din Sidney), în care să poată avea loc atât manifestări teatrale, cât şi balet, operă, şi concerte ale Filarmonicii? Nu e păcat ca, la fiecare concert de Crăciun, să îi băgăm pe oamenii aceia minunaţi şi boemi, cu tot cu instrumente, în Sala Sporturilor? Plus că, de sala de Operă ar fi una spaţioasă, aş găsi şi eu bilete.
Comentarii
La fel de strigător la cer cum e ca echipa de fotbal să joace pe acel stadion înghesuit, echipele de sporturi în sală să joace în acea sală total depășită de vremuri, iar cea de hochei să joace la Miercurea Ciuc pentru că un oraș de munte ca Brașovul nu are patinoar.
La mulți ani! :D
cea a parintilor.Daca nu se iau masuri eficiente, pana in 2020 jumatate din copii vor fi obezi, lucru ce va duce la cresterea cazurilor de amputari si orbiri cauzate de diabet. Rapoartele mentionate mai sus sugereaza scaderea numarului de copii supraponderali prin regimuri controlate si construirea mai multor sali de sport.
Poate ar fi bine totusi sa mai iesim seara la alergat!!!
Anonimule, să ştii că i te adresezi persoanei greşite. Eu fac mişcare, chiar mi-aş dori ca unii din voi să faceţi măcar un sfert din ceea ce fac eu.
Problema cu diabetul şi obezitatea infantilă şi nu doar, e cauzată de alimentaţia necorespunzătoare si mentalitatea gen "gras şi frumos" a părinţilor. Asta nu înseamnă că îi îndreptăţeşte pe cei de la MS să introducă taxa aceea pe fast-food.
Nu mai am nicio speranţă că la noi vom putea vedea vreodată un stadion (în adevăratul sens al cuvântului) aşa cum vedem în alte ţări (Franţa, Austria; în Italia fiecare sat are un stadion cât Lia Manoliu!), aşa că m-ar consola dacă am vedea mai multe săli de spectacole. Îţi garantez că un pic de sport pentru minte şi spirit n-ar dăuna nimănui.
Numai bine;)