Românul şi omătul - episodul 1
Întâia activitate pe care orice specimen uman neaoş mioritic o efectuează dimineaţa, după ce o noapte întreagă a nins încontinuu, este deszăpezirea. Nimic rău în asta veţi spune. Doar că unii nu ştiu să se dea pe silent înainte de a o începe. Şi, uite-aşa, Gigel de la 2, atunci când iese să dea cu mătura zăpada de pe Dacie, îl zăreşte, la vreo 8 metri distanţă şi pe Vasâli Vasile de la 5, şi îi dă bună dimineaţa, urlând de parc-ar vrea să fie auzit până în capătul celălalt al oraşului. Vasile vine înspre Gigel, care are în portbagaj o sticlă cu tărie, şi încep o conversaţie de toată frumuseţea, în care ambii ţipă unul la altul, de-ai zice că sunt surzi.
Între timp, coboară şi Stănică de la 3, cu cuşma pe-o ureche, şi pantalonii de training vârâţi în ghetele îmblănite. Prietenos, le dă, urlând şi el, bună dimineaţa celor doi vecini. Se duce la portbagajul lui Gigel, trage-o duşcă din sticluţa cu minuni, sprijinindu-se în coada lopeţii aduse pentru deszăpezirea locului de parcare. N-are cauciucuri de iarnă, şi mai greu cu ieşitul şi intratul apoi. Hârrrjjjâie zăpada de pe loc, de-ai zice că vrea să decoperteze şi asfaltul, şi o aruncă în stradă, stradă pe care oricum nu intră plugul. Mai bine să-l blocheze de tot, ca să ştie o treabă. Vreme de juma' de oră, Stănică e hărnicia întruchipată, dar stă şi la taclale, de la 10 metri distanţă, cu Gigel şi cu Vasile. Unul din ei, cu ţigara-n colţul gurii, deszăpezeşte şi calea de acces înspre uşa blocului.
Se apropie ora 12, şi se decid să urce în casă- îi aşteaptă Rozica, Steluţa, şi Sofica, cu ciorbă la plic, şi tocană de cartofi.
După masa de prânz, următoarea activitate prestată de către orice gospodar conştiincios, într-o zi în care zăpada a depăşit limita de 10 centimetri, este să-şi scoată covoarele (persane! :)) ) afară. Dacă n-are curte, nu-i problemă, va exista întotdeauna parcul amenajat de către Primărie, între blocuri. Zăpada, zăpadă, gospodarul, gospodar. Trânteşte covorul (de minim 20 mp!), desfăşurându-l pe albul zăpezii. Aici începe circul- bate, şi bate, şi bubuie, cartierul vuieşte, creierii celor mai sensibili (aşa, ca mine, care aud orice zgomoţel, chiar şi cu dopuri antifonice) încep să zvâcnească de nervi, şi bate, şi bate. După vreo juma' de oră, se gândeşte că e gata, curat ca lacrima, aşa că decide să înlăture zăpada de pe covor. Şi, ce alt loc ar fi mai bun ca leagănele, care prin definiţie, sunt menite copiilor? Aşadar, se ia covorul-mastodont, se aruncă, cu chiu, cu vai, peste bara superioară a leagănelor, şi se curăţă de nea. Urmează cel puţin încă o jumătate de oră, cu batăi moderate, înspre zgomotoase. Gospodarul ia-n spinare persanul, şi pleacă în casă, unde, în mod sigur, consoarta îl recompensează cu o bere.
Tot acest ritual se desfăşoară, de regulă, în intervalul orar în care oamenii normali, şi care deţin aspiratoare (da, da, nu vă uitaţi aşa! S-au inventat, pe lângă aspiratoarele simple, cu spumă, cu parfum, etc, şi cele care merg singure.) vor să se odihnească. Ştiţi voi, după masa de prânz, merge o siestă. Dar de ce să ne odihnim nervişorii, când putem foarte bine să îl ascultăm pe cel sosit din Epoca de Piatră (Hm... parcă The Flintstones aveau aspirator!) cum îşi bate mizeriile de covoare.
În loc de concluzie: Ar fi cazul să mă mai mir că niciun vecin nu (ne) mă simpatizează ? :))
Între timp, coboară şi Stănică de la 3, cu cuşma pe-o ureche, şi pantalonii de training vârâţi în ghetele îmblănite. Prietenos, le dă, urlând şi el, bună dimineaţa celor doi vecini. Se duce la portbagajul lui Gigel, trage-o duşcă din sticluţa cu minuni, sprijinindu-se în coada lopeţii aduse pentru deszăpezirea locului de parcare. N-are cauciucuri de iarnă, şi mai greu cu ieşitul şi intratul apoi. Hârrrjjjâie zăpada de pe loc, de-ai zice că vrea să decoperteze şi asfaltul, şi o aruncă în stradă, stradă pe care oricum nu intră plugul. Mai bine să-l blocheze de tot, ca să ştie o treabă. Vreme de juma' de oră, Stănică e hărnicia întruchipată, dar stă şi la taclale, de la 10 metri distanţă, cu Gigel şi cu Vasile. Unul din ei, cu ţigara-n colţul gurii, deszăpezeşte şi calea de acces înspre uşa blocului.
Se apropie ora 12, şi se decid să urce în casă- îi aşteaptă Rozica, Steluţa, şi Sofica, cu ciorbă la plic, şi tocană de cartofi.
După masa de prânz, următoarea activitate prestată de către orice gospodar conştiincios, într-o zi în care zăpada a depăşit limita de 10 centimetri, este să-şi scoată covoarele (persane! :)) ) afară. Dacă n-are curte, nu-i problemă, va exista întotdeauna parcul amenajat de către Primărie, între blocuri. Zăpada, zăpadă, gospodarul, gospodar. Trânteşte covorul (de minim 20 mp!), desfăşurându-l pe albul zăpezii. Aici începe circul- bate, şi bate, şi bubuie, cartierul vuieşte, creierii celor mai sensibili (aşa, ca mine, care aud orice zgomoţel, chiar şi cu dopuri antifonice) încep să zvâcnească de nervi, şi bate, şi bate. După vreo juma' de oră, se gândeşte că e gata, curat ca lacrima, aşa că decide să înlăture zăpada de pe covor. Şi, ce alt loc ar fi mai bun ca leagănele, care prin definiţie, sunt menite copiilor? Aşadar, se ia covorul-mastodont, se aruncă, cu chiu, cu vai, peste bara superioară a leagănelor, şi se curăţă de nea. Urmează cel puţin încă o jumătate de oră, cu batăi moderate, înspre zgomotoase. Gospodarul ia-n spinare persanul, şi pleacă în casă, unde, în mod sigur, consoarta îl recompensează cu o bere.
Tot acest ritual se desfăşoară, de regulă, în intervalul orar în care oamenii normali, şi care deţin aspiratoare (da, da, nu vă uitaţi aşa! S-au inventat, pe lângă aspiratoarele simple, cu spumă, cu parfum, etc, şi cele care merg singure.) vor să se odihnească. Ştiţi voi, după masa de prânz, merge o siestă. Dar de ce să ne odihnim nervişorii, când putem foarte bine să îl ascultăm pe cel sosit din Epoca de Piatră (Hm... parcă The Flintstones aveau aspirator!) cum îşi bate mizeriile de covoare.
În loc de concluzie: Ar fi cazul să mă mai mir că niciun vecin nu (ne) mă simpatizează ? :))
~ va urma ~
Comentarii