Introspecţii în faţa lui Bonsai
Prima dată când am luat contact cu un bonsai a fost în urmă cu vreo 10-12 ani, în casa unei prietene de-ale mamei. Ţin minte că bietul copăcel era mai mult chel decât înfrunzit, iar D. îmi povestise că fusese cât pe ce să moară. De ce? De supărare, pentru că ea plecase în călătorie, în Elveţia, iar el, copăcelul, rămăsese acasă. Începuse să-şi revină odată cu reîntoarcerea ei acasă. Poate că mi s-a părut un pic neverosimilă povestea- cum ar putea un bonsai să se "supere" că l-ai lăsat acasă?- dar peste ani s-a întâmplat să mă lămuresc.
(Nu are legătură cu bonsaii, dar, ca să păstrez o anumită ordine cronologică în ceea ce vă povestesc, ce-a de-a doua dovadă a faptului că plantele au sentimente am primit-o la moartea bunicii mele paterne. Iubea plantele. Avea cele mai exotice plante, cu cele mai aparte flori, cum nu văzusem şi nici n-am mai văzut de-atunci. Plantele, la rândul lor, o iubeau pe ea. De ce zic asta? Atunci când s-a îmbolnăvit, vieţuitoarele din ghivecele-gigant s-au pleoştit, una câte una, iar când ea a murit, toate plantele ce fuseseră mândria ei au murit.)
Încă nu v-am convins, ştiu. Tocmai din acest motiv o să revin la bonsai.
Bonsaiul meu a fost un cadou, de la o persoană care-mi cunoştea dorinţa de a avea unul, acum 3 ani. Când l-am primit, e drept, nu avea o coroană deplin toaletată, însă n-arăta rău deloc- îi mersese bine în magazin.
M-am apucat şi m-am documentat, ca să nu omor bietul copăcel, am ajuns să cer sfatul unui specialist american în creşterea bonsailor, care mi-a dezvăluit identitatea (lemn câinesc) şi necesităţile individului care pătrunsese în camera mea. Toate au părut bune şi frumoase... în prima săptămână.
Când am văzut că o parte din trunchiul său de copac în miniatură dă să putrezească, m-am gândit că trebuie să fie ceva în neregulă cu pământul, aşa că l-am schimbat. Îngrăşământ nu prea am voie să îi ofer, pentru că n-are voie să crească. Deh, bonsaii sunt liliputani:).
După schimbarea pământului, am observat eu că frunzele i se păleau- în fiecare zi găseam câte una pe parchet. Am studiat îndeaproape problema, am observat că bietul copăcel nu "ajunge" la apa din tăviţă. Şi, astfel, am brevetat un nou mod de udare a bonsaiului- la câteva zile, îl transport până în bucătărie, unde îl scufund într-o farfurie adâncă plină cu apă. Şi-a funcţionat- bonsaiul a reuşit să-şi facă rost de porţia necesară de apă- dar, frunzele duse... duse-au fost.
Cam asta face el. Zi de zi, şade cuminte pe marginea unui raft de bibliotecă, lângă nişte coşuri cu scoici din Mediterana, la vreun metru şi jumătate distanţă de mine, asta cu excepţia verii, când îşi mută reşedinţa în balcon. Nu de alta, dar e specie "de afară". Când e sezon cald se bălăceşte în castronel mai des, şi e tuns la fiecare Lună plină (da, aşa se tund florile!).
Anii au trecut, bonsaiul e chel. Pe-o parte. Pe partea cheală mai are o crenguţă, uscată, cu doar patru frunze, întocmai ca şi copacii netoaletaţi de pe marginea drumurilor. Pe partea înfrunzită... totul e verde.
Şi, zilele trecute, cum tot mi-am găsit alte preocupări, iată-mă stând turceşte pe covor, "la picioarele" bonsaiului. Am tot stat, m-am uitat, i-am vorbit, l-am întrebat, şi am aflat. Făcând o corelaţie cu cele povestite în introducerea acestui post, mi-am dat seama că el, bonsaiul meu, îmi împrumută stările. Aşadar, la fel cum mie îmi merge bine în anumite sectoare ale vieţii, dar extrem de prost în altele, la fel e şi el chel, pe-o parte, şi verde, pe alta.
În poză, Bonsaiul.
O să spuneţi, poate, că i-a murit frizerul, dar nu- pur şi simplu aşteptăm primăvara, ca să ne facem freză nouă.
Cu ocazia asta, cred că ştiu ce vreau să primesc anul ăsta, de ziua mea. Încă un bonsai. Dacă şi acela cheleşte pe-o parte, pot compensa cu cel pe care îl am acum- îi pun unul în faţa celuilalt, cu părţile verzi aşezate opus şi, priviţi din faţă, vor părea un Bonsai întreg, pentru o Oana completă:D.
(Nu are legătură cu bonsaii, dar, ca să păstrez o anumită ordine cronologică în ceea ce vă povestesc, ce-a de-a doua dovadă a faptului că plantele au sentimente am primit-o la moartea bunicii mele paterne. Iubea plantele. Avea cele mai exotice plante, cu cele mai aparte flori, cum nu văzusem şi nici n-am mai văzut de-atunci. Plantele, la rândul lor, o iubeau pe ea. De ce zic asta? Atunci când s-a îmbolnăvit, vieţuitoarele din ghivecele-gigant s-au pleoştit, una câte una, iar când ea a murit, toate plantele ce fuseseră mândria ei au murit.)
Încă nu v-am convins, ştiu. Tocmai din acest motiv o să revin la bonsai.
Bonsaiul meu a fost un cadou, de la o persoană care-mi cunoştea dorinţa de a avea unul, acum 3 ani. Când l-am primit, e drept, nu avea o coroană deplin toaletată, însă n-arăta rău deloc- îi mersese bine în magazin.
M-am apucat şi m-am documentat, ca să nu omor bietul copăcel, am ajuns să cer sfatul unui specialist american în creşterea bonsailor, care mi-a dezvăluit identitatea (lemn câinesc) şi necesităţile individului care pătrunsese în camera mea. Toate au părut bune şi frumoase... în prima săptămână.
Când am văzut că o parte din trunchiul său de copac în miniatură dă să putrezească, m-am gândit că trebuie să fie ceva în neregulă cu pământul, aşa că l-am schimbat. Îngrăşământ nu prea am voie să îi ofer, pentru că n-are voie să crească. Deh, bonsaii sunt liliputani:).
După schimbarea pământului, am observat eu că frunzele i se păleau- în fiecare zi găseam câte una pe parchet. Am studiat îndeaproape problema, am observat că bietul copăcel nu "ajunge" la apa din tăviţă. Şi, astfel, am brevetat un nou mod de udare a bonsaiului- la câteva zile, îl transport până în bucătărie, unde îl scufund într-o farfurie adâncă plină cu apă. Şi-a funcţionat- bonsaiul a reuşit să-şi facă rost de porţia necesară de apă- dar, frunzele duse... duse-au fost.
Cam asta face el. Zi de zi, şade cuminte pe marginea unui raft de bibliotecă, lângă nişte coşuri cu scoici din Mediterana, la vreun metru şi jumătate distanţă de mine, asta cu excepţia verii, când îşi mută reşedinţa în balcon. Nu de alta, dar e specie "de afară". Când e sezon cald se bălăceşte în castronel mai des, şi e tuns la fiecare Lună plină (da, aşa se tund florile!).
Anii au trecut, bonsaiul e chel. Pe-o parte. Pe partea cheală mai are o crenguţă, uscată, cu doar patru frunze, întocmai ca şi copacii netoaletaţi de pe marginea drumurilor. Pe partea înfrunzită... totul e verde.
Şi, zilele trecute, cum tot mi-am găsit alte preocupări, iată-mă stând turceşte pe covor, "la picioarele" bonsaiului. Am tot stat, m-am uitat, i-am vorbit, l-am întrebat, şi am aflat. Făcând o corelaţie cu cele povestite în introducerea acestui post, mi-am dat seama că el, bonsaiul meu, îmi împrumută stările. Aşadar, la fel cum mie îmi merge bine în anumite sectoare ale vieţii, dar extrem de prost în altele, la fel e şi el chel, pe-o parte, şi verde, pe alta.
În poză, Bonsaiul.
O să spuneţi, poate, că i-a murit frizerul, dar nu- pur şi simplu aşteptăm primăvara, ca să ne facem freză nouă.
Cu ocazia asta, cred că ştiu ce vreau să primesc anul ăsta, de ziua mea. Încă un bonsai. Dacă şi acela cheleşte pe-o parte, pot compensa cu cel pe care îl am acum- îi pun unul în faţa celuilalt, cu părţile verzi aşezate opus şi, priviţi din faţă, vor părea un Bonsai întreg, pentru o Oana completă:D.
Comentarii