Românism târziu

Zilele trecute citeam un articol despre un adolescent de origine română, care a fost admis la Oxford.
Băiatul se născuse fără mâini, şi, de parcă soarta nu îl bătuse îndeajuns, acesta şi-a pierdut părinţii biologici, fiind adoptat în 1992 de o familie de britanici.

Toate bune şi frumoase, veţi spune, dar nu vi se pare că ne place poate prea mult să ne lăudăm cu oamenii pe care i-am "exilat"? Adică, în urmă cu 18 ani, statul român l-a dat înspre adopţie unor britanici, pe principiul "dă-l dracu' de ciung, că avem destui handicapaţi pe-aici!", iar acum, pe spatele chinului familiei respective, care i-a oferit condiţii bune de viaţă, şi l-a determinat să îşi dorească să ajungă cineva, tot noi ne laudăm că "un român a ajuns la Oxford". Atunci ne era ruşine de el, probabil că mulţi s-au mirat de ce s-or fi legat britanicii la cap cu un copil fără antebraţe, dar acum, când omuşorul a reuşit să facă ceea ce mulţi care sunt întregi la trup n-ar reuşi nici să vrea, ne umflăm în pene de-ai zice că noi l-am crescut.

Nu e un exemplu singular. Ne alungăm artiştii, nu le dăm locuri de muncă în teatre, ori ne uităm strâmb la tablourile lor, dar atunci când Occidentul le cade la picioare, ne aducem brusc aminte că sunt români.

PS. Încă o chestie, apropo de adopţiile internaţionale. Se pare că inteligentul nostru sistem statal nu are nicio evidenţă asupra adopţiilor acordate străinilor, de prin anii '90, ceea ce demonstrează că toţi proxeneţii şi dezaxaţii au putut lua copii de la noi cu sacul. Pe principiul "sari cu banu' gras, iei cât vrei, că e destui".

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce îmi vine să sparg televizorul când îl văd pe Berceanu

Itinerariul unei duminici de octombrie