Mâhniri cumpărate de la piaţă
Un pic mai devreme am fost la cumpărături cu maman. Şi cum nu găsesc nicăieri nişte roşii cel puţin satisfăcătoare, căci toate par coapte sub neon, plus că provenienţa de prin tot soiul de ţări calde nu îmi inspiră nici măcar cea mai mică poftă de a le gusta, am hotărât să mergem la piaţă.
N-am mai fost la piaţă... de nici nu mai ştiu când, şi nici cum arată. Dacă vă regăsiţi în aceeaşi situaţie ca mine, staţi liniştiţi, nu pierdeţi absolut nimic. E o îmbulzeală urât mirositoare, nişte pensionari care îşi fac veacul zilnic pe-acolo, munţi de varză pe care n-o cumpără nimeni, roşii pătate şi aproape putrezite, struguri de import, umflaţi cu pompa. În schimb, am văzut mere româneşti, ionatane, cu un aspect aproape de revistă, însă am rafturile pline în beci, şi n-avea rost să luăm.
Cu chiu, cu vai, am găsit nişte roşii mâncabile, la un nene care voia să strecoare în punguţă şi una stricată. Insă cu ochiul meu de vultur nu se pune nimeni!
Cum găinile de casă, de când cu frigul, nu mai fac ouă, trebuia să luăm şi nişte ouă. În timp ce tanti vânzătoarea îi dădea restul lui maman, lângă noi a apărut o doamnă în vârstă, extrem de frumos îmbrăcată, şi finuţă... avea alura unei profesoare la pensie. Repet, extrem de drăguţă. Doamnă care îşi scoate din portofel o duzină de monede, şi i se adresează unei alte vânzătoare cerându-i două ouă. Vânzătoarea se uită strâmb la monede, probabil că nu erau nici de-ajuns, dar îi dă cele două ouă.
În faţa unei astfel de scene, mi-a venit să intru în pământ, şi cred că orice om normal ar fi simţit acelaşi lucru. Imediat după ce am plecat de acolo, am întrebat-o pe maman cum e să trăieşti într-o ţară în care oamenilor nu le dă mâna să cumpere nici măcar ouă. Cu aceeaşi tristeţe pe chip, n-a ştiut ce să-mi răspundă.
N-am mai fost la piaţă... de nici nu mai ştiu când, şi nici cum arată. Dacă vă regăsiţi în aceeaşi situaţie ca mine, staţi liniştiţi, nu pierdeţi absolut nimic. E o îmbulzeală urât mirositoare, nişte pensionari care îşi fac veacul zilnic pe-acolo, munţi de varză pe care n-o cumpără nimeni, roşii pătate şi aproape putrezite, struguri de import, umflaţi cu pompa. În schimb, am văzut mere româneşti, ionatane, cu un aspect aproape de revistă, însă am rafturile pline în beci, şi n-avea rost să luăm.
Cu chiu, cu vai, am găsit nişte roşii mâncabile, la un nene care voia să strecoare în punguţă şi una stricată. Insă cu ochiul meu de vultur nu se pune nimeni!
Cum găinile de casă, de când cu frigul, nu mai fac ouă, trebuia să luăm şi nişte ouă. În timp ce tanti vânzătoarea îi dădea restul lui maman, lângă noi a apărut o doamnă în vârstă, extrem de frumos îmbrăcată, şi finuţă... avea alura unei profesoare la pensie. Repet, extrem de drăguţă. Doamnă care îşi scoate din portofel o duzină de monede, şi i se adresează unei alte vânzătoare cerându-i două ouă. Vânzătoarea se uită strâmb la monede, probabil că nu erau nici de-ajuns, dar îi dă cele două ouă.
În faţa unei astfel de scene, mi-a venit să intru în pământ, şi cred că orice om normal ar fi simţit acelaşi lucru. Imediat după ce am plecat de acolo, am întrebat-o pe maman cum e să trăieşti într-o ţară în care oamenilor nu le dă mâna să cumpere nici măcar ouă. Cu aceeaşi tristeţe pe chip, n-a ştiut ce să-mi răspundă.
Comentarii