Mulţumiri-cadou, seria a doua

  Nu am fost niciodată prea apropiate. Mă iubea, o iubeam şi o respectam, îmi plăcea nespus prăjitura ei cu cremă de lămâie şi glazură de zahăr ars, dar care nu ţi se lipea niciodată de măsele. Îmi plăcea cum gătea, deşi toate mâncărurile ei erau dietetice, din pricina multor boli de care suferea.

  Nu am auzit-o niciodată ridicând vocea. Nu am auzit-o niciodată certându-se. Era prea blândă ca să fie în stare de aşa ceva. În schimb, am admirat-o mereu pentru lupta cu moara de vânt de lângă ea. 

  Poate ca au existat momente în care am constatat că era mai afectuoasă cu celălalt nepot al său decât cu mine. Deşi eram verişori buni, deci egali. Poate pentru că el a fost mai răsfăţat, a reuşit să îi cunoască şi laturile pe care eu nu le-am întrepătruns pană la paisprezece ani.

  De când am pierdut-o- în ianuarie vor fi nouă ani- nu am mai intrat în casa ei. Am vrut să mi-o amintesc mereu acolo, înconjurată de lucrurile minuscule cu care se ocupa cu atâta îndeletnicire şi drag. Aş putea presupune că într-o viaţă anterioară fusese ceasornicar, sau restaurator, sau orice altceva ce solicita o răbdare, o vedere şi un talent deosebit. 

  Singurele lucruri materiale pe care le am de la ea sunt o brăţară de aur şi o carte de rugăciuni, pe care o am mereu alături, pe noptieră. Însă cel mai de preţ lucru, pe care nu îl pot evalua şi nici cuantifica, este legătura pe care prin ea, o am cu cel mai scump loc din lumea asta.

  Pentru faptul că îi port sângele şi originea din acel loc pe care doar oamenii cu adevărat îndrăgostiţi de el îl pot înţelege, îi mulţumesc, şi îi doresc să îi fie bine acolo, printre îngeri.