Revedere

Ştii cum e atunci când o persoană dispare din viaţa ta? Şi nu pun semnul egal între dispariţie şi moarte, sau între dispariţie şi plecat spre cine ştie ce continente. Vorbesc despre dispariţia aceea bruscă, independentă de voinţa noastră, dar întru totul dependentă de timp. Timpul alocat prezenţei ei, în apropierea noastră, s-a scurs.

Ei, şi atunci când persoana aceea dispare din peisajul zilnic al vieţii tale, îţi lipseşte o zi, ţi-e dor de ea vreme de o săptămână, poate o lună, poate două. Şi apoi începi să te gândeşti că ea e, de fapt, lângă tine, doar că nu o vezi. Aşa reuşeşti că, încet, încet, să amăgeşti dorul. Şi... intervine uitarea. Uitarea superficială, care şterge urmele dispariţiei, însă păstrează amintirea persoanei bine împăturită într-un sertăraş... de inimă, sau de minte, depinde de situaţie. Pot trece ani în şir fără ca amintirea aceea să fie pur şi simplu zgândărită şi scoasă de la naftalină.

La fel cum au trecut 4 ani şi-un pic de când nu ne-am mai văzut. Şi când zic văzut, zic distanţă de 2 metri între noi.
Patru ani înseamnă destul de mult. Exact cât a fost necesar ca o simplă apariţie în faţa-mi să nu-şi poată vârî degetele şi trage cu forţă de sertăraşul despre care vorbeam, şi a-i vărsa conţinutul, mâncat pe jumătate de molii.
Eşti perfect. Perfect acelaşi, I mean. Nu-ţi face iluzii. Perfect n-ai fost, şi nici nu vei mai fi. Cu toţii facem riduri, cu toţii ne schimbăm- dacă o facem în bine, bravo nouă.
Ştiu şi acum că mi-am promis să te reîntâlnesc. Mai am de aşteptat vreo 6 ani.
Pană atunci, te rog să te dai la o parte din drumul meu.


PS. Îmi cer scuze dacă titlul v-a purtat gândul către poezia lui Eminescu