Cea mai frumoasă vară

 

Fusese cea mai frumoasă vară, prima, după multe veri din mulți ani. 

Momentele când o privea, le simțea ca și când ar fi privit-o soarele însuși- cald, îmbietor, ca-ntr-o zi de vară din cele pe care le iubea atât. Sperase atât de mult ca promisiunea lui- că vor avea timp pentru toate cele pe care își puseseră în gând să le trăiască, să fie adevărată, încât orice rază de soare pălea în fața optimismului oarecum naiv.

Când o atingea, era ca și când ar fi adiat vântul pe pielea ei bronzată, atunci când își petrecea amiezile în iarba din grădină, privind jocul norilor.

O entuziasma complicitatea privirilor dintre ei, dar și momentele când îi vorbea- îi simțea vocea ca pe o melodie, iar vorbele, ca pe niște poezii. 

În vara aceea îi spunsese frecvent că e frumoasă,  iar ea zâmbea larg și îi răspundea cu același compliment.

Nu știa dacă de vină e vara, însă starea de liniște pe care o trăiau împreună era ceva ce așteptase vreme îndelungată. Iar dorul pe care îl simțeau când nu erau împreună părea cu atât mai mult de înțeles. 

Cu toate astea, inima lui începu să bată puternic. Problemele trecutului apăsau din ce în ce mai grav, și deodată cu toamna el fugi, luând cu el soarele, liniștea, tot binele și zâmbetul de pe chipul ei. 

O lăsase rece, ca o cariatidă resemnată, care își poartă, mereu tăcută, povara.