Astenie de... toamnă
Imediat după topirea zăpezii, prin martie să fi fost, scriam că nu îi înţeleg pe cei ce se plâng că primăvara le conferă o stare mai... aiurea. Stare cunoscută şi sub denumirea de astenie de primăvară.
Nu găsesc nimic care să mă poată prost dispune în vremea prietenoasă şi promiţătoare a primăverii, însă toamna...
Toamna ar trebui să se numească ea însăşi astenie. Pentru că totul în jur, chiar de nu e cazul, s-a mohorât. Inclusiv oamenii.
Vârfurile pădurii de foioase de pe Tâmpa capătă culori tot mai gălbui pe zi ce trece. Dimineaţa stau cu ceaşca de cafea în mână şi studiez toată vegetaţia din jur (mai mult beton decât verdeaţă, dar treacă de la mine), şi tot mai schimbată e, faţă de cum o lăsasem cu o seară în urmă.
Cerul aminteşte de Londra. Cenuşiu, astenic şi el, fără chef de Soare şi dogoare caldă, lasă în cameră doar o lumină pierită de viaţă.
Pereţii clădirilor par mai întunecoşi, din lipsă de lumină, dar şi din cauza florilor ce pier în jardiniere. E drept, n-avem cultul altor ţări în a ne decora clădirile cu flori, dar sper că suntem pe drumul cel bun.
Oamenii... se ascund deja (cam devreme, zic eu) sub haine de iarnă, cizme, şi gulere de blană. Nu sunt deloc absurdă, ca să spun că vremea e la fel ca vara, însă nu e într-atât de frig. Eu încerc să păstrez spiritul verii- n-am renunţat la pantalonii scurţi, la fustiţe, sau sandale. Poate asezonate cu un puloveraş lejer, seara, sau dimineaţa, dar, să nu exagerăm, totuşi. Tot ce văd în jur confirmă spusele lui maman, care crede că românul e undeva la extreme- sare din sandale-n cizme, şi invers- n-are pantofi.
După ce că hainele o fac monotonă, lumea e şi îmbufnată. Nu ştiu cum, dar toţi sunt ameţiţi, uituci, încruntaţi şi puşi pe harţă, cu oricine-ar fi, şi pe orice temă.
Eu nu... Dorm până târziu, iar la trezire lâncezesc îndelung printre perne, îmi sorb cafeaua cu lene şi fără grabă, ies din casă încet, şi îmi rezolv treburile repede, nu mă împing la cumpărături, nu mă uit urât la oameni, mă cert cu papucii de toamnă şi mă refugiez în sandale, nu vreau să-nceapă şcoala- nu că m-aş agita foarte tare, doar aşa, de "dragul" ideii; încep să îmi fac curăţenia de toamnă prin dulapuri; vreau să îmi tai un centimetru din bucle, însă mă tem de noul salon pe care l-a experimentat chiar maman, pe părul ei; vreau să vorbesc puţin, şi să spun multe; aş vrea să mă pricep la poezii; vreau să nu se termine niciodată roşiile-gigant din grădina bunicului; vreau să găsesc o muzică nouă care sa nu semene cu alta veche; vreau ca săptămâna viitoare să-mi cumpăr 3 perechi de pantofi (de fiecare dată când vreau pantofi, vreau 3 perechi:D); vreau să îl mai pot ţine pe Bubutză în sejur, ca să-i ajungă până la primăvară.
Vreau ca toamna asta să ţină mult.
Nu găsesc nimic care să mă poată prost dispune în vremea prietenoasă şi promiţătoare a primăverii, însă toamna...
Toamna ar trebui să se numească ea însăşi astenie. Pentru că totul în jur, chiar de nu e cazul, s-a mohorât. Inclusiv oamenii.
Vârfurile pădurii de foioase de pe Tâmpa capătă culori tot mai gălbui pe zi ce trece. Dimineaţa stau cu ceaşca de cafea în mână şi studiez toată vegetaţia din jur (mai mult beton decât verdeaţă, dar treacă de la mine), şi tot mai schimbată e, faţă de cum o lăsasem cu o seară în urmă.
Cerul aminteşte de Londra. Cenuşiu, astenic şi el, fără chef de Soare şi dogoare caldă, lasă în cameră doar o lumină pierită de viaţă.
Pereţii clădirilor par mai întunecoşi, din lipsă de lumină, dar şi din cauza florilor ce pier în jardiniere. E drept, n-avem cultul altor ţări în a ne decora clădirile cu flori, dar sper că suntem pe drumul cel bun.
Oamenii... se ascund deja (cam devreme, zic eu) sub haine de iarnă, cizme, şi gulere de blană. Nu sunt deloc absurdă, ca să spun că vremea e la fel ca vara, însă nu e într-atât de frig. Eu încerc să păstrez spiritul verii- n-am renunţat la pantalonii scurţi, la fustiţe, sau sandale. Poate asezonate cu un puloveraş lejer, seara, sau dimineaţa, dar, să nu exagerăm, totuşi. Tot ce văd în jur confirmă spusele lui maman, care crede că românul e undeva la extreme- sare din sandale-n cizme, şi invers- n-are pantofi.
După ce că hainele o fac monotonă, lumea e şi îmbufnată. Nu ştiu cum, dar toţi sunt ameţiţi, uituci, încruntaţi şi puşi pe harţă, cu oricine-ar fi, şi pe orice temă.
Eu nu... Dorm până târziu, iar la trezire lâncezesc îndelung printre perne, îmi sorb cafeaua cu lene şi fără grabă, ies din casă încet, şi îmi rezolv treburile repede, nu mă împing la cumpărături, nu mă uit urât la oameni, mă cert cu papucii de toamnă şi mă refugiez în sandale, nu vreau să-nceapă şcoala- nu că m-aş agita foarte tare, doar aşa, de "dragul" ideii; încep să îmi fac curăţenia de toamnă prin dulapuri; vreau să îmi tai un centimetru din bucle, însă mă tem de noul salon pe care l-a experimentat chiar maman, pe părul ei; vreau să vorbesc puţin, şi să spun multe; aş vrea să mă pricep la poezii; vreau să nu se termine niciodată roşiile-gigant din grădina bunicului; vreau să găsesc o muzică nouă care sa nu semene cu alta veche; vreau ca săptămâna viitoare să-mi cumpăr 3 perechi de pantofi (de fiecare dată când vreau pantofi, vreau 3 perechi:D); vreau să îl mai pot ţine pe Bubutză în sejur, ca să-i ajungă până la primăvară.
Vreau ca toamna asta să ţină mult.
Comentarii