Despre un OM esenţial în viaţa fiecărui... om

După ce că toate-mi merg ca pe roate de căruţă, adică execrabil, ieri am mai primit o bombă.

Să tot fie vreo 10 ani de când îmi las podoaba capilară exclusiv pe mâna unei doamne- n-o să-i zic hair-stylist, ci coafeză, pentru că ea nu stilizează, ea chiar tunde şi coafează. Cristina, pe numele ei, a fost singura persoană căreia i-am încredinţat buclele-mi răvăşite, dar şi pretenţiile de impecabilitate nemarginită, cu care mă înfiinţam în faţa dumneai de fiecare dată, deşi ştiam prea bine că n-ar putea să-i facă vreun rău părului meu.
Avea mâinile uşoare, îmi pieptăna părul fără să mi-l smulgă, tăia suviţele de păr cu o răbdare de-ai fi zis că ornează un tort de nuntă, şi mi-l usca cu aceeaşi grijă. Toate astea în timp ce vorbeam câte-n lună şi-n stele.
Nu ştiu cum, dar ea a reuşit ca fiecare oră petrecută în salonul ei să fie o oră de relaxare. Nu se întâmplă prea des să găsesc locuri care să mă binedispună, însă ori de câte ori ma aşezam pe scanul acela comod şi-mi simţeam părul răsfăţat cu tot soiul de chestii care mai de care mai parfumate, mă trezeam instantaneu mai zâmbitoare şi mai volubilă, chiar de atunci când păşisem în salon eram mai încruntată şi mai pusă pe gânduri.
Îmi plăcea răftuleţul cu moaţe, şi cel cu vopseluri, îmi plăceau prosoapele acelea pufoase şi mereu extrem de curate, peretele de un galben-soare, ce se reflecta în oglinzi şi dădea o măreţie impresionantă încăperii.

Însă Cristina, profesionistă, dar în acelaşi timp extrem de apropiată de cliente, aşa cum era, suferea de-o boală cumplită. S-a operat, a fost convalescentă, şi-a reluat activitatea, iar s-a oprit. Astă iarnă s-a operat din nou. A redeschis salonul prin aprilie. Ultima dată când i-am călcat pragul a fost pe 1 Mai, şi de-abia acum îmi dau seama ce mult timp a trecut. Totul părea ok, am discutat de toate pentru toţi.

A urmat vara, cu toate alea multe-ale mele, bune, rele, cum or fi, sunt ale mele, şi cu ele defilez.
Ori de câte ori treceam prin faţa salonului placuţa cu ÎNCHIS stagna pe sticla uşii, încă de pe la sfârşitul lunii iulie. Mi-am zis că poate acum, că-i septembrie, şi cu toatele vom da buzna prin saloane ca să remediem efectul soarelui de vară asupra podoabei capilare, va (re)deschide. Însă n-a fost aşa.
Aşadar, ieri I grabbed the phone, şi-am sunat-o. Mi-a răspuns mirată, şi în acelaşi timp bucuroasă că mă aude. Am întrebat-o când deschide, şi mi-a răspuns că... nu mai deschide. Că a desfiinţat salonul, şi că îi pare rău că nu mă mai poate ajuta... (Mie-mi pare şi mai rău, credeţi-mă!).

Hm... Maman a zis că, într-o zi, se aşează pe bordură, în semn de protest, în faţa salonului, şi o aşteaptă până apare. Eu am zis să trecem direct la grevă cu pancarte şi la creşterea podoabei capilare până la glezne...

Acu' mai în glumă, mai în serios, şi-n cazul Cristinei se aplică teoria aprecierii oamenilor doar după ce nu-i mai ai. Nu ştiu dacă mulţumesc-urile adresate la finalizarea capodoperelor sale, de-a lungul celor 10 ani au fost suficiente pentru a-mi exprima adevărata gratitudine pe care i-o purtam.
Aşadar, stimată doamnă, vă mulţumesc pentru toată pasiunea şi răbdarea depuse întru elaborarea tunsorilor mele; vă mulţumesc pentru că niciodată n-aţi greşit în mânuirea foarfecelor în părul meu, şi pentru că nicio suviţă n-a fost mai lungă decât alta, mai şuie, sau mai ştiu eu cum; vă mulţumesc pentru că m-aţi suportat atâta timp, cu toate sucelile şi exigenţele mele; şi, nu în ultimul rând, vă mulţumesc pentru suprema dumneavoastră operă- coafura mea de banchet de clasa a 12a, care-a înghiţit 50 de agrafe, fixativ, inspiraţie şi... sudoare, la propriu.

Pentru că o coafeză bună joacă, în viaţa fiecăruia dintre noi, un rol extrem de important. Şi degeaba se vor trezi unii şi alţii să conteste asta- oricine-am fi şi orice-am face, aspectul nostru n-ar mai fi la fel fără EA.