La ce sunt bune cozile

De cand mă ştiu urăsc să stau la coadă. Pentru simplul fapt că n-am răbdare să stau într-un loc nici cât mâţa-n coadă. Pentru că, aşa cum zice maman, aş vrea ca toată lumea să se mişte în ritmul meu, şi strict urmând indicaţiile mele. Acum nu înţelegeţi că sunt tipul de om care se bagă-n faţă- specimele astea se număra printre cele pe care le-aş extermina, clar.

Am mai scris eu mai demult despre mai multe neamuri de cozi, de la coada la uşa instituţiilor publice şi până la coada letargică, de supermarket. Mă scoate din sărite stilul ăsta pur românesc de a-şi bate joc de om, pe banu' lui. Iar în cazul instituţiilor, cel mai mult mă enervează faptul că, de cele mai multe ori, statul la coadă mă împinge să apelez la pile. Mă enervează pentru că le dau impresia oamenilor-pilă că abuzez de bunăvoinţa lor, dar şi pentru că mă simt vinovată faţă de cei ce sunt nevoiţi să stea precum calul în picioare, la o coadă mai lungă decât un tur de Braşov.

Astăzi, stăteam la o coadă, lungă de la uşă şi până-n geamul ghişeelor, la bancă. Şi stăteam, şi priveam acul ceasului cum marca scurgerea unor minute total irosite din viaţa-mi. Şi-mi mai plângeam de milă, fiindcă rândul era format doar din pensionari care-n mod uzual n-au nimic de-a face cu banca, darrr(nu ştiu a cui o fi fost geniala idee), care acum îşi pot plăti Erdeesu', Romtelecoamele, gazu', curentu', sau mai ştiu eu ce mama lor utilităţi. Adicătelea, nu era de-ajuns că fac cozi la ghişeele expres confecţionate întru acest scop, la sediul societăţilor ce furnizează cele enumerate precedent, şi le măcinau creierii casierelor, acu' le-au dat frâu liber săasalteze şi ghişeele băncilor. Şi vin, si ţipă, şi se-mping, şi înjură politicieni, şi întreabă şi răsîntreabă de comisioane... da' ce nu le fac bietelor fete de la bancă! Astăzi le-am consolat spunându-le că, în curând, îşi vor vedea statuile postate fix în faţa vitrinelor.

După cum ziceam, stăteam la coadă. Aveam vreo 6 persoane în faţă, dar în spatele meu se mai adunaseră deja încă vreo 10.

Şi, cum stăteam şi mă legănam de pe-un picior pe altul, şi nu fiindcăobosisem, ci fiindcă picioarele-mi refuză, pur şi simplu, să poarte orice înseamnă încălţăminte închisă, de sezon rece. Când mă uit mai bine la nişte dame din faţa mea, îmi zăresc educatoarea. Mă mai uit ca nea' Ghiţă înc-o dată, ca să fiu sigură. Îmi aştern pe chip cel mai frumos zâmbet, dintre toate sortimentele pe care le deţin, şi o salut. Când mă vede, face ochii ăia frumoşi şi verzi maaari, îmi zâmbeşte la fel cum îmi zâmbea cu ani în urmă, mă pupă, mă îmbrăţişează, şi-mi spune că putea să treacă de o mie de ori pe lângă mine, că nu m-ar fi recunoscut.

Când m-a prins de mână, m-au apucat tremuricii, am simţit instantaneu cum zâmbesc din pură fericire şi dor alinat.

Voi nu ştiţi cum era femeia asta... Făcând excepţie de faptul că eu eram febleţea ei declarată, că mă iubea şi mă ţinea cu ea toate cele 4 ore pe care le petreceam la grădi, doamna mea educatoare mă lăsa să citesc presa împreună cu dumneai, îmi pieptăna şi îmi aranja părul în fiecare zi, mă alinta, îmi dădea cele mai frumoase poezii de recitat la serbări, ne aducea cel mai reuşit Moş Crăciun, şi îmi vorbea cum puţini oameni ştiu să o facă cu un copil de 5-6 anişori.

Cel mai amuzant episod din viaţa mea de grădiniţă o constituie pictarea propriu-zisă a şortuleţului ăluia albastru (cred că şorţuleţ îi spune, şi mai cred că l-am purtat cu toţii), în vreme ce ar fi trebuit să pictez nişte crizanteme şi tufănele în caietul de desen. Da' cum eu sunt mai specială, m-am pictat... pe mine.

Când eram prin clasa a 4a, m-am reîntors la grădiniţă cu câţiva saci de jucării, pe care i-am dăruit grupei dumneaei. N-am văzut în ochii nimănui o mulţumire mai caldă decât în ochii acelor copii.

De ce n-am mai văzut-o atâţia şi atâţia ani? Răspunsul mi l-a dat acum- a revenit de-abia acum în ţară, după 6 ani petrecuţi în Irlanda, la fiica ei cea mare (care terminase liceul în timp ce eu eram la grădi!).

Deşi e binişor trecută de 60 şi ceva de ani, arată nemaipomenit. Are aceleaşi riduri de expresie, ce-i drept, parcă un pic mai adâncite, acelaşi parfum, aceleaşi unghii vopsite-n roşu aprins, aceeaşi privire blândă, şi aceeaşi energie.

Cum ar putea revederea unui astfel de om să nu-ţi lumineze ziua? Cum ar putea să nu te împingă direct înspre albumul de fotografii din acea perioadă?

Deşi mică, ştiam de pe-atunci cât de specială e doamna aceasta. Şi-a lăsat o amprentă în formarea mea elementară, cu care am păşit mai departe, în şcoală, în viaţă.

Şi îi mulţumesc.

PS. Pe Luca l-am înscris la grădiniţa a cărei absolventă sunt şi eu. Dar el are regim special, şi începe grădi doar de luna viitoare. Şi-atunci, mă voi duce, în mod sigur, măcar din când în când, să îl iau acasă, şi să străbatem coridoarele cu ciupercuţe, pitici, şi animăluţe, pictate pe pereţi.