Gânduri sub clar de Lună

 Îi plăcea părul lui blond, dar rar și mereu deranjat. Ochii lui erau ca două mărgele, sclipind a optimism și mereu zâmbitori, deși viața nu îi dăduse motive de fericire mereu. Îi admira inteligența, dorința de cunoaștere, binele pe care îl făcea pentru semeni, pasiunea pentru artă, dorința de a trece peste trecutul dezamăgitor, felul în care vorbeau pe diferite teme, schimbul de idei și deschiderea către nou.

Nu avea mâini frumoase, ca de statuie, dar când îi prindea mâna într-ale lui sau i-o săruta, se simțea în siguranță și liniștită. Căutase liniștea aceea ani în șir, și o găsea în el, în ei. În felul în care îi zâmbea sau o săruta în păr, în felul în care îi purta de grijă și se asigura mereu că îi este bine. În apelul telefonic de bună dimineața și în serile petrecute îmbrățișați, tăcuți sau râzând în hohote, pe canapea. Se temuse mereu că va pierde toate astea, senzația aceea de bine, de simplu și curat, neforțată.

Îi era drag chipul acela luminos ca un soare, i se părea frumos prin faptul că nu e perfect. Mereu citise că frumusețea stă în ochii privitorului. Mai corect i se părea să spună că tot ce iubești ți se pare mai frumos. Și asa i se părea și el, dar și ea lui. Îi spunea de nenumărate ori că e frumoasă, fără a fi zgârcit sau prefăcut.

Acum, când îl văzu cu ochii căzuți, cu chipul plouat, fără nicio sclipire, fără acea energie pe care o emana și care o făcea sa îl dorească aproape, se bucură pentru 5 minute. Iar apoi o buși plânsul. Tot binele pe care și-l creaseră reciproc și împreună dispăruse. Dispăruse frumusețea chipurilor lor, bucuria din ochi, liniștea cu care se cuprindeau atunci când se îmbrățișau. Îi era dor de zâmbetele lor, de pofta cu care așteptau sa se întâlnească, după o zi de muncă, de o simplă conversație sau de un film văzut împreună. 

Stătea, acum, singură sub Luna plină care îi lumina biroul, și se gândea la cât de frumos era când el îi spunea ca îi e dor de ea. Și la cât de mult se abținuse ea să ii răspundă la fel- poate din teama de a nu fi vulnerabilă, poate din teama de a nu părea dependentă. Și da, acum resimțea tot dorul acela neexprimat, și pe acela pe care îl acumulase în toate lunile acelea fără el. 

Simțea mereu că în acea ultimă seară nu îl îmbrățișase suficient de strâns și poate ca nici nu își alesese cuvintele potrivit, ca el să înțeleagă că adora felul în care se simțeau împreună, conversațiile lor, umorul, felul în care se respectau reciproc, curiozitatea cu care abordau viața... tot filmul acela frumos pe care ea îi propusese de la început să și-l creeze laolaltă...