To be or not to be me
Printre altele, ieri s-a terminat cu sesiunea. A trecut şi asta cum trec toate. Şi urmează altele şi mai grozave. Dar, stiţi voi vorba- noi să fim sănătoşi, şi criza să treacă, că-n rest ne descurcăm. Ceea ce mă intrigă mai mult e faptul a trecut deja un an de facultate. Dar asta e altă discuţie, pentru o altă dată.
Ceea ce voiam de fapt să zic e că eu nu mai sunt eu. Sau cel puţin aşa cred unii, sau alţii, sau mai mulţi. Mă rog. Cert sau incert e faptul că Oana care scrie rândurile astea, sau Oana cu care vă întâlniţi pe stradă, nu e Oana-Oana. Nuuu, nu eu am înnebunit, ci alţii. Să vă zic de unde am scos chestia asta.
Astăzi, de fericirea primei zile cu adevărat de vacanţă, mă trezesc pe la 7 (încep să îmi revin cu somnul, şi să nu mai fiu putoare), aranjez, sucesc, beau cafeaua, pe la 10 mă îmbrac, pornesc la shopping. Fericirea nu se poate trata decât cu şi mai multă fericire. După cum face toată lumea, ca să pornesc cu adevărat la shopping, trebuie să ies din casă. Şi cum nu stau la casă, e un pic mai complicat. Toţi cei care nu stau la casă ştiu asta. Ei, şi cum spuneam, ies din casă, alături de maman, voioase nevoie mare, ne hlizeam în timp ce coboram scările spre ieşirea din bloc. Mă întâlnesc la prima ieşire din scară cu şeful de scară/de asociaţie/de whatever. Nu prea-mi pasă de oamenii cu care împart viaţa pe verticală. V-am mai povestit eu din cauza căror specimene. Eu eram cu câţiva paşi în faţa lui maman, maman îşi aranja chei, telefoane şi alte alea prin geantă, eu îl salut cu "Bună dimineaţa!" pe respectivul şef (printre altele, mare tutungiu şi alcoolist- dacă ai norocul să treci pe lângă el, aproape că nu-ţi mai trebuie mâncare pe ziua aia, atât de pregnantă e duhoarea de bodegă). Nu-mi răspunde. Mă gândesc că poate n-am scos pe gură sunetele aferente salutului, sau că poate nu m-a auzit. Deşi rareori se întâmplă să nu mă fac auzită, graţie timbrului destul de aspru al vocii mele. Ajunge în dreptul lui maman, o salută, maman îi răspunde, el urcă vreo două trepte, se opreşte şocat, studiindu-mă din cap până-n picioare, şi o întreabă pe maman: "E Oana?!" Maman, cu o faţă indescriptibil de amuzată, mirată, şi fals serioasă în acelaşi timp:"?!?!?!Bineînţeles că ea e!" Eu:"?!?!?!" Şeful:"Parcă şi-a schimbat ceva la păr..." Eu: (?!)"Aveţi impresia că port perucă sau că m-am vopsit blondă?" Şeful:"Nu, da' parcă e ceva schimbat..." Maman:"Nu e, domnule, nimic, ea e!" Şeful:"Înseamnă că ochelarii mei sunt de vină..." Eu (în gând):"Aburii de alcool pe care i-am simţit când ai trecut pe lângă mine sunt!" Deschid uşa principală a scării, îmi pun ochelarii de soare pe nas, o aştept pe maman să recupereze paşii, şi dă-i şi râde, şi râde... Păi ce, nu e de râs? Cum să întrebi omul dacă el e?!
E-adevărat, acum vreo 2-3 săptămâni, îmi amintesc că l-am întâlnit pe respectivul şef prin faţa blocului, l-am salutat şi nici atunci nu mi-a răspuns. Mi s-a părut destul de dubios, având în vedere faptul că eu de mică am fost fată finuţă, crescută în spiritul respectării aproapelui, aproape ce include şi vecinii. Dacă tot nu schimb nici 5 vorbe cu ei, măcar de salutat ne putem saluta, că nu muşc. Deloc.
Faza de azi vine după una şi mai bună. Să tot fie vreo 2 luni bune de când, ca o fată gospodară (ştiu că nu acesta e adjectivul corect, dar prietenii ştiu de ce) ce sunt, mă duc să arunc sacul cu resturi menajere la pubelă. Da! Până şi eu fac asta. Ei, pubela e situată în capătul opus al blocului. La întoarcere, mă întâlnesc cu o vecină. Stă la parter, ce-i drept, dar nu e cea despre care vă povesteam aici, şi mai apoi în cadrul nunţii de cartier. O salut, îmi răspunde, şi are grijă să adauge şi un "drăguţo". Când am auzit-o, era cât p-aci să sufăr un şoc. Toată viaţa am trăit, trăiesc, şi voi trăi cu impresia că nimeni de pe scara mea, exceptând o familie de profesori, nu mă suportă. Care le sunt motivele nu mă interesează. Poate pentru că sunt antisocială. Antisocialul ăsta definindu-se la ei prin faptul că nu ies la seminţe în faţa blocului, nu vorbesc cu nimeni despre nimic şi cu atât mai puţin îl barfesc pe ăla sau pe aia, nu am călcat niciodată în parcul ăla blestemat care îmi mănâncă şi ultima fărâmiţă de linişte, şi nici când eram mică nu stăteam să bat ţurca prin faţa blocului, precum făceau alţii de vârsta mea. Ei bine, atributul "draguţă" mi-a picat ca un ciocan în cap. Mai degrabă ca un ciocan, decât ca un compliment. Pentru că, nefiind spus printre dinţi, înseamnă că ceva, ceva începe să le placă la mine. Şi nu e de bine.
Pentru că mă chinui să scriu postul ăsta de peste 2 ore, şi nu din lipsă de inspiraţie, ci pentru că am fel de fel de alte preocupări, pentru că, deh, sunt oficial în vacanţă, tragem linie aici. Voi ce propuneţi? Ca de-acum încolo să îmi trimit drept reprezentant pe stradă, la şcoală, şi oriunde, o statuie de ceară animată, replică identică în mărime naturală, o hologramă, sau chiar să-mi fac o schimbare radicală de look, (atât de schimbătoare încât nici eu să nu mă mai recunosc)?
Ceea ce voiam de fapt să zic e că eu nu mai sunt eu. Sau cel puţin aşa cred unii, sau alţii, sau mai mulţi. Mă rog. Cert sau incert e faptul că Oana care scrie rândurile astea, sau Oana cu care vă întâlniţi pe stradă, nu e Oana-Oana. Nuuu, nu eu am înnebunit, ci alţii. Să vă zic de unde am scos chestia asta.
Astăzi, de fericirea primei zile cu adevărat de vacanţă, mă trezesc pe la 7 (încep să îmi revin cu somnul, şi să nu mai fiu putoare), aranjez, sucesc, beau cafeaua, pe la 10 mă îmbrac, pornesc la shopping. Fericirea nu se poate trata decât cu şi mai multă fericire. După cum face toată lumea, ca să pornesc cu adevărat la shopping, trebuie să ies din casă. Şi cum nu stau la casă, e un pic mai complicat. Toţi cei care nu stau la casă ştiu asta. Ei, şi cum spuneam, ies din casă, alături de maman, voioase nevoie mare, ne hlizeam în timp ce coboram scările spre ieşirea din bloc. Mă întâlnesc la prima ieşire din scară cu şeful de scară/de asociaţie/de whatever. Nu prea-mi pasă de oamenii cu care împart viaţa pe verticală. V-am mai povestit eu din cauza căror specimene. Eu eram cu câţiva paşi în faţa lui maman, maman îşi aranja chei, telefoane şi alte alea prin geantă, eu îl salut cu "Bună dimineaţa!" pe respectivul şef (printre altele, mare tutungiu şi alcoolist- dacă ai norocul să treci pe lângă el, aproape că nu-ţi mai trebuie mâncare pe ziua aia, atât de pregnantă e duhoarea de bodegă). Nu-mi răspunde. Mă gândesc că poate n-am scos pe gură sunetele aferente salutului, sau că poate nu m-a auzit. Deşi rareori se întâmplă să nu mă fac auzită, graţie timbrului destul de aspru al vocii mele. Ajunge în dreptul lui maman, o salută, maman îi răspunde, el urcă vreo două trepte, se opreşte şocat, studiindu-mă din cap până-n picioare, şi o întreabă pe maman: "E Oana?!" Maman, cu o faţă indescriptibil de amuzată, mirată, şi fals serioasă în acelaşi timp:"?!?!?!Bineînţeles că ea e!" Eu:"?!?!?!" Şeful:"Parcă şi-a schimbat ceva la păr..." Eu: (?!)"Aveţi impresia că port perucă sau că m-am vopsit blondă?" Şeful:"Nu, da' parcă e ceva schimbat..." Maman:"Nu e, domnule, nimic, ea e!" Şeful:"Înseamnă că ochelarii mei sunt de vină..." Eu (în gând):"Aburii de alcool pe care i-am simţit când ai trecut pe lângă mine sunt!" Deschid uşa principală a scării, îmi pun ochelarii de soare pe nas, o aştept pe maman să recupereze paşii, şi dă-i şi râde, şi râde... Păi ce, nu e de râs? Cum să întrebi omul dacă el e?!
E-adevărat, acum vreo 2-3 săptămâni, îmi amintesc că l-am întâlnit pe respectivul şef prin faţa blocului, l-am salutat şi nici atunci nu mi-a răspuns. Mi s-a părut destul de dubios, având în vedere faptul că eu de mică am fost fată finuţă, crescută în spiritul respectării aproapelui, aproape ce include şi vecinii. Dacă tot nu schimb nici 5 vorbe cu ei, măcar de salutat ne putem saluta, că nu muşc. Deloc.
Faza de azi vine după una şi mai bună. Să tot fie vreo 2 luni bune de când, ca o fată gospodară (ştiu că nu acesta e adjectivul corect, dar prietenii ştiu de ce) ce sunt, mă duc să arunc sacul cu resturi menajere la pubelă. Da! Până şi eu fac asta. Ei, pubela e situată în capătul opus al blocului. La întoarcere, mă întâlnesc cu o vecină. Stă la parter, ce-i drept, dar nu e cea despre care vă povesteam aici, şi mai apoi în cadrul nunţii de cartier. O salut, îmi răspunde, şi are grijă să adauge şi un "drăguţo". Când am auzit-o, era cât p-aci să sufăr un şoc. Toată viaţa am trăit, trăiesc, şi voi trăi cu impresia că nimeni de pe scara mea, exceptând o familie de profesori, nu mă suportă. Care le sunt motivele nu mă interesează. Poate pentru că sunt antisocială. Antisocialul ăsta definindu-se la ei prin faptul că nu ies la seminţe în faţa blocului, nu vorbesc cu nimeni despre nimic şi cu atât mai puţin îl barfesc pe ăla sau pe aia, nu am călcat niciodată în parcul ăla blestemat care îmi mănâncă şi ultima fărâmiţă de linişte, şi nici când eram mică nu stăteam să bat ţurca prin faţa blocului, precum făceau alţii de vârsta mea. Ei bine, atributul "draguţă" mi-a picat ca un ciocan în cap. Mai degrabă ca un ciocan, decât ca un compliment. Pentru că, nefiind spus printre dinţi, înseamnă că ceva, ceva începe să le placă la mine. Şi nu e de bine.
Pentru că mă chinui să scriu postul ăsta de peste 2 ore, şi nu din lipsă de inspiraţie, ci pentru că am fel de fel de alte preocupări, pentru că, deh, sunt oficial în vacanţă, tragem linie aici. Voi ce propuneţi? Ca de-acum încolo să îmi trimit drept reprezentant pe stradă, la şcoală, şi oriunde, o statuie de ceară animată, replică identică în mărime naturală, o hologramă, sau chiar să-mi fac o schimbare radicală de look, (atât de schimbătoare încât nici eu să nu mă mai recunosc)?
Comentarii