To be or not to be me - part 2
Săptămâna trecută m-am tot hlizit când Tania mi-a povestit cum, mergând la Spitalul de Copii, pentru operaţie, cineva din personalul medical a întrebat-o dacă are 14 ani. A rămas uimit/ă să audă că e cu vreo 5-6 ani mai măricică.
Ieri seară, la shopping cu maman, as usual. Într-un supermarket liniştit, după o vizită în prealabil la bunici. Printre rafturi, observăm o doamnă. Eu n-o mai văzusem de vreo 10 ani (imaginaţi-vă ce memorie de elefant am după atâta amar de vreme), maman o (re)întâlneşte periodic, căci madama e ceva inspector de firme, de autorizări şi alte alea. O salutăm, noi încântate, ea de asemenea, ne întrebăm reciproc de sănătate, maman o întreabă ce-i face progenitura. Ea răspunde că bine, e în vacanţă, e mare, are 18 ani (!!!). Eu îi zic că nu e aşa diferenţă mare între noi, doar 2 ani. Ea mă scrutează, îmi face o scurtă analiză din cap până-n vârful degetelor de la picioare, neîncrezătoare în spusele mele, şi aruncă bomba: "Dacă nu-mi spuneai, aş fi zis că ai 12 ani." Eu: "Hmmm... Ce bine. Mă bucur când lumii îi par mai tânară decât sunt de fapt. Decât să am 20 şi să arăt de 35, mai bine aşa." După aceea, madama a început să îmi ţină o teorie despre trasăturile mele faciale, de inspiraţie mediteraneeană, italiană mai exact. Din Florenţa, parcă zicea că pot pretinde că mă trag.
Mă rog, mai departe mi-a cerut ceva sfaturi în legătură cu ce facultate să aleagă fiica sa, care intră în clasa a12a la toamnă şi e indecisă. Am întrebat-o ce liceu urmează, iar când am aflat răspunsul nu mult mi-a lipsit să îi spun că mai bine ar angaja-o la o fabrică de profil, cu salariu minim pe economie. După mici parlamentări, în care mi-a explicat că a nimerit acolo doar din cauza ghinionului la repartiţiile în licee, pe baza mediei de la testele naţionale (şi din cauza slabei activităţi de învăţare, adaug eu), şi că tinde spre specializări precum Drept, Sociologie, Filosofie, şi parcă Psihologie, i-am sugerat Comunicare şi Relaţii Publice. Ştiu eu de ce, nu trebuie să mai explic şi altora:D.
Îmi mulţumeşte din suflet şi îmi propune să ne mai întâlnim ca să-i dau sfaturi progeniturii ei. N-o înţeleg. Cum nu îi înţeleg, de altfel, pe cei care nu se pot hotărî ce să facă cu viaţa, ce şcoli, ce job-uri, ce, ce, ce (exasperante specimene!). O salutăm tandem, ne despărţim.
Continuăm periplul printre rafturi, umplem coşul, ne îndreptăm spre casă. Coadă ca pe vremea lu'... Explicabilă prin faptul că 20% dintre angajaţi muncesc, alţi 80 privesc şi sprijină pereţii, in contemplarea celor treizecişiceva de grade de-afară. Ne aşezăm la un rând. Interminabil dacă e să mă întrebi pe mine. Apare încă o casiera, deschide o altă casă, ne îndreptam înspre ea. În spatele meu, o doamnă cu un plod care mânca îngheţată. În freamătul lui de ţânc, aleargă înspre mine şi începe să mă împingă de... posterior, ca să folosesc o expresie cât de cât mai elegantă. Eu, normal, mă sperii, neînchipuindu-mi că poate fi copilul, şi mă întorc aşteptându-mă să fie vreun obsedat fără alte preocupări mai inteligente în afara pipăitului în supermarket. În întoarcerea-mi spre prinderea "făptaşului" numaidecât o aud pe mămicuţa-i spunându-i: "Să nu cumva s-o loveşti pe tanti!" Eeiiii, asta mi-a pus capac. Eu, care nu agreez nici să mi se spună săru'mâna de către diverse specimene masculine, de cele mai multe ori bărbaţi cu ani şi ani mai mulţi decât mine, acum tocmai ce mi s-a spus TANTI?!?! Grr. Plătim, ieşim, bla, bla.
Dacă săptămâna trecută era pusă în discuţie identitatea mea, iată că am ajuns, acum, la răsturnarea popularei expresii, în "La faţă papuşă, din spate mătuşă".
Ieri seară, la shopping cu maman, as usual. Într-un supermarket liniştit, după o vizită în prealabil la bunici. Printre rafturi, observăm o doamnă. Eu n-o mai văzusem de vreo 10 ani (imaginaţi-vă ce memorie de elefant am după atâta amar de vreme), maman o (re)întâlneşte periodic, căci madama e ceva inspector de firme, de autorizări şi alte alea. O salutăm, noi încântate, ea de asemenea, ne întrebăm reciproc de sănătate, maman o întreabă ce-i face progenitura. Ea răspunde că bine, e în vacanţă, e mare, are 18 ani (!!!). Eu îi zic că nu e aşa diferenţă mare între noi, doar 2 ani. Ea mă scrutează, îmi face o scurtă analiză din cap până-n vârful degetelor de la picioare, neîncrezătoare în spusele mele, şi aruncă bomba: "Dacă nu-mi spuneai, aş fi zis că ai 12 ani." Eu: "Hmmm... Ce bine. Mă bucur când lumii îi par mai tânară decât sunt de fapt. Decât să am 20 şi să arăt de 35, mai bine aşa." După aceea, madama a început să îmi ţină o teorie despre trasăturile mele faciale, de inspiraţie mediteraneeană, italiană mai exact. Din Florenţa, parcă zicea că pot pretinde că mă trag.
Mă rog, mai departe mi-a cerut ceva sfaturi în legătură cu ce facultate să aleagă fiica sa, care intră în clasa a12a la toamnă şi e indecisă. Am întrebat-o ce liceu urmează, iar când am aflat răspunsul nu mult mi-a lipsit să îi spun că mai bine ar angaja-o la o fabrică de profil, cu salariu minim pe economie. După mici parlamentări, în care mi-a explicat că a nimerit acolo doar din cauza ghinionului la repartiţiile în licee, pe baza mediei de la testele naţionale (şi din cauza slabei activităţi de învăţare, adaug eu), şi că tinde spre specializări precum Drept, Sociologie, Filosofie, şi parcă Psihologie, i-am sugerat Comunicare şi Relaţii Publice. Ştiu eu de ce, nu trebuie să mai explic şi altora:D.
Îmi mulţumeşte din suflet şi îmi propune să ne mai întâlnim ca să-i dau sfaturi progeniturii ei. N-o înţeleg. Cum nu îi înţeleg, de altfel, pe cei care nu se pot hotărî ce să facă cu viaţa, ce şcoli, ce job-uri, ce, ce, ce (exasperante specimene!). O salutăm tandem, ne despărţim.
Continuăm periplul printre rafturi, umplem coşul, ne îndreptăm spre casă. Coadă ca pe vremea lu'... Explicabilă prin faptul că 20% dintre angajaţi muncesc, alţi 80 privesc şi sprijină pereţii, in contemplarea celor treizecişiceva de grade de-afară. Ne aşezăm la un rând. Interminabil dacă e să mă întrebi pe mine. Apare încă o casiera, deschide o altă casă, ne îndreptam înspre ea. În spatele meu, o doamnă cu un plod care mânca îngheţată. În freamătul lui de ţânc, aleargă înspre mine şi începe să mă împingă de... posterior, ca să folosesc o expresie cât de cât mai elegantă. Eu, normal, mă sperii, neînchipuindu-mi că poate fi copilul, şi mă întorc aşteptându-mă să fie vreun obsedat fără alte preocupări mai inteligente în afara pipăitului în supermarket. În întoarcerea-mi spre prinderea "făptaşului" numaidecât o aud pe mămicuţa-i spunându-i: "Să nu cumva s-o loveşti pe tanti!" Eeiiii, asta mi-a pus capac. Eu, care nu agreez nici să mi se spună săru'mâna de către diverse specimene masculine, de cele mai multe ori bărbaţi cu ani şi ani mai mulţi decât mine, acum tocmai ce mi s-a spus TANTI?!?! Grr. Plătim, ieşim, bla, bla.
Dacă săptămâna trecută era pusă în discuţie identitatea mea, iată că am ajuns, acum, la răsturnarea popularei expresii, în "La faţă papuşă, din spate mătuşă".
Comentarii