Ultimul răcnet

Săptămâna trecută, joi, dacă nu mă înşel (memoria-mi stă foarte prost la capitolul timp şi zilele săptămânii), trebuia să mă întâlnesc cu un domn, pentru a cumpăra nişte chestii trebuincioase tatălui meu.
Toate bune şi frumoase, urc în maşină, îl sun pe domnul cu pricina, ca să stabilim un loc şi o oră, că doar nu ne întâlnim din telepatie. Conversaţia, în câteva rânduri:

- Spuneţi-mi, vă rog, un loc şi un interval orar în care ne putem vedea, în legătură cu...
- Păi, dacă aţi putea veni cam într-un sfert de oră ar fi ideal.
- Da, e mai mult decât bine. Dar un loc?
- La Spiru Haret. Ştiţi unde e?
- (aia e la Cuca Măcăii in Tractoru', te-ai lovit la cap?!) Da, desigur că ştiu. Dar... (acum e cert faptul că te-ai lovit la cap, şi încă cum!!!).
Saluturile de rigoare, call ended.

Am rămas ca proasta încă vreo 2-3 minute ca să mă dezmeticesc. Wait a minute, musiu ăsta mă pune să merg până la capătul oraşului?! Locul ăla e, practic, uzina desfiinţată, şi e peste mână oricui, mai puţin celor care stau în zonă. Mama ei de viaţă.
N-am avut de-ales...

Sper că aţi reţinut esenţialul. Toată tărăşenia cu diplomele ilegale şi fabrica de bani pe bandă rulantă Spiru Haret a transformat sediul din Braşov într-un adevărat punct de atracţie. Acum, dacă vreţi să fiţi cool (ah, ce urăsc cuvântul ăsta!) nu mai ziceţi "ne vedem la Modarom/ în Livada Poştei/ în Piaţa Sfatului". Nici vorbă, trebuie să vă daţi întâlnire la capătul lumii, lângă ruinele Tractorului, la Spirrru Harrret.

Oare se mai suportă?! (Aici a vorbit demodata din mine, care încă mai foloseşte nişte locuri civilizate de întâlnire.)