Pauză

Cu toţii luptăm. Zi de zi, cu fiecare dimineaţă în care ne trezim, cu forţe mai mult sau mai puţin proaspete. Cu fiecare cafea pe care o bem, ne dorim mai multa energie pentru a ne termina ziua cu un bilanţ pozitiv.
Muncim, învăţăm, investim timp şi nervi pentru ca toate să ne iasă bine, tragem cu dinţii de lucrurile la care nu vrem să renunţăm, ne sporim cu fiecare clipă visurile, şi ne chinuim ca ambiţia să le ţină pasul. Ne agităm să devenim mai buni, să facem cât mai multe, care să ne şi încapă în cele 24 de ore, poate prea puţine uneori, ale unei zile.
Însă agitaţia, al cărei scop, oricât de nobil şi motivat ar fi, nu face bine. Mi-a dovedit-o o problemă medicală, recentă, a unei persoane fără de care nu prea-mi imaginez viaţa.

Atât agitaţia, cât şi dorinţa de a face totul cât mai bine cu putinţă, sunt benefice, dar cu limită. Ceea ce vreau să spun e, de fapt, că fiecare dintre noi avem nevoie de repausuri, de momente de respiro, în care să uităm măcar preţ de-o clipită de toate cele ce ne înconjoară. Momente în care să ne oprim din ritmul haotic în care ne desfaşurăm viaţa şi activitatea de zi cu zi. În care să ne trântim în pat, şi să nu fim ruşinaţi să spunem că nu mai putem. Nimeni ne ne aleargă, şi cu atât mai puţin tabără turcii.
Să ne petrecem măcar o oră odihnindu-ne, citind ceva care să ne facă plăcere şi să ne aştearnă un zâmbet pe chip (a se reţine, nu mă refer la lecturarea unor tabloide!), închizând ochii, ascultând muzică în surdină (sau în căşti, în cazul în care ne place muzica la maxim, şi nu deranjând vecinii, aşa cum are prostul obicei de a face manelara de la patru), sau, pur şi simplu, privind la cai verzi pe pereţi.
Astăzi mi-am urmat sfaturile de mai sus, începând cu trezirea de dimineaţă, care a avut loc undeva în jurul orei 10. În orele ce-au urmat m-am bucurat de o lâncezeală în pat, în compania lui Bubu, am butonat în voie telecomanda (ce-i drept, fără a găsi ceva realmente relevant de privit), am ronţăit fistic, am stat cu picioarele-mi spânzurate pe pereţi, am mâncat mult peşte, şi am savurat o îngheţată home made. După-amiază, după somn, şi o deplasare un pic în afara Braşovului, mi-a mai rămas timp pentru câteva taclale cu maman, o cafea aburindă, şi o contemplare a ploii continue.
Nu, astăzi n-am urât ploaia. Pentru că ea mi-a dat şansa unei pauze, în toată agitaţia ce-a caracterizat ultima perioadă. Pentru că aveam nevoie de-o zi cum a fost cea de azi. În care n-am vorbit nici măcar la telefon, în care nu m-am încărcat şi cu problemele altora.

Pentru că am fost fericită să pot face NIMIC cu adevărat.