I really am a work of art

Azi n-am funcţionat. Şi tocmai d-asta, m-am autonumit în funcţia de minunea zilei. Nimic, dar absolut nimic n-a mers.

Am debutat prin a mă arde cu cafea fierbinte. De fapt limba mea e arsă. Eh, no problem, am zis, trecem peste. Trecem, trecem, ne ducem să ne rezolvăm proiectele pe azi. În primul rând, o vizită la un dispensar medical de la capătul lumii, a.k.a campusul universitar al Yale... Pardon, voiam să spun al Transilvaniei. Trebuia să-mi vizez o nefericită de adeverinţă medicală, din care reiese că coloana mea vertebrală e bucăţi, şi nu poate fi utilizată în scopuri sportive. Am pus pile în mişcare, că făr' de nu se poate, cel puţin nu în România, dar, surpriză! Deşi mă încadram în programul afişat pe uşă, nici urmă de nicio doamnă doctor la care aveam eu pila. În schimb, o droaie de asistente, care stăteau aşezate picior peste picior, hrănindu-se cu o poftă de hipopotam, de pe o măsoaie plină cu bucate. Aşa, unde-i doamna doctor? "Apăăăi, nu ştim. Da' ce treabă ai cu ea?" Am o treabă. "Da' ce treabă?" O treabă! (în mintea mea- n-am de gând să-ţi dau şpaga, mai bine vin de 10 ori) Când să revin? "Aaaaa, păi să mă gândesc... Azi, mai târziu un pic, sau mâine la 10.30." Ok, mâine la 10.30. (Mori!Pa!)

În al doilea rând, achitare taxă şcolarizare, pentru că tanti de la cealaltă facultate n-a vrut să mă exmatriculeze săptămâna trecută. Asta-i culmea, să te rogi să fii exmatriculat! Rectorat, mama optimistă, aşteaptă în parcarea de la Biblio. Ajung, deja plină de noroi pe cizme, că tot e la modă zilele astea, în curtea interioară a mirobolantei clădiri, ce-a fost odată ca niciodată mirobolantă, şi acum e doar în proces de dărâmare lentă. Stadiul de prăbuşire al clădirii e evident, mai ales din cauza adevăratei Niagara din curte, din care, cu greu ieşeai la fel de uscat precum intrasei. La etaj, printre dulapuri de uzină prăfuite, şi pereţi cu găuri neastupate, coadă de 10 persoane la casieria vieţii. Mă aşez la rând [până şi vip-urile stau:))], nu trec 2 minute, vine o pitzi-doamnă de vrei treijşiceva de ani, tipul cu cizme roşii- tot studentă. Mă întreabă dacă acolo e rândul. Obviously it is! Apoi, fără s-o întreb, începe să-mi expună nemulţumirile ei legate de sistemul de plată al Universităţii. Eu afişez privirea fals tâmpă. Încep să mă uit pe tavan. Ea continuă cum că suntem la vale. Eu în gând: Universitatea ca universitatea, dar matale, doamnă, eşti şi mai şi, ai ajuns deja pe fund! Îmi văd salvarea apropiindu-se. O seminaristă de-a noastră. O salut, îi zambesc, mă întorc cu 180 de grade. Am scăpat de pitzi-doamna. O sun pe mama. O informez cu patos despre europenismul situaţiei în care mă aflu. Se scurtează rândul la 4 persoane. Mama pleacă, o sunase contabila. Intru în cele din urma în porcă... birou, neaşteptat de binedispusă îi zâmbesc cu toţi dinţii, de parcă aşteptam o reducere, că tot e sezon, şi cu greu mă abţin să n-o întreb de ce se nu implementează un sistem informatic intern, prin care să transmită informaţia de la o clădire la alta. Asta pentru că trebuia să plimb chitanţa până peste drum. Plec. Încă nu mă enervasem bine. Ajung peste drum, program modificat de la 13 la 15. Auziţi, voi sunteţi plătiţi din banii noştri ca să staţi acasă, sau ca să vă ţineţi fundurile pe scaunele alea de pe vremea lui Carol şi să-mi îndosariaţi fiţuica aia de chitanţă? Se pare că staţi acasă. Staţi fericiţi. Urăsc putorile umane.

Sun, mă descarc, îmi zice: "Du-te mai încearcă la doctor." Ok, dacă totul merge prost, de ce n-ar merge mai prost? Aşa că mă duc. Din nou. Îmi ia un secol ca să ajung pe Memorandului. Deja îmi pierd marea răbdare. Intru. Aceleaşi plictisite şi îndopate cu salată de biof. A venit doamna doctor? "Apăi, să ştii că nu." (Mă-ta!) Mâine am un seminar, de dimineaţă, e important, asa că nu pot veni la 10.30. "Păi, nu-i nimic, dar ce treabă ai cu ea?" Am o treabă. Dacă vin mai târziu, o găsesc? "Nuuuu." (Dar ce-are, frate, de făcut???) Păi cum nu? Şi atunci când să vin? "Păăăăăăi (se scarpină în cap în timp ce mi se adresează), vino luni." Luni de la cât (femeee!)? "Păi pe la 10." Eu cu juma de gura: Luni?!?! "Eşti braşoveancă?" Da. (ştiam eu că am mutră de pariziancă, cu băscuţă, dar nici chiar aşa, m-ai flatat dragă asistentă.) "Ah, păi atunci poţi veni luni." Ok, mersi (pentru nimic)! Concluzie: dacă eşti braşovean, ai mai mult timp de f***t aiurea, sau mai eficient, poţi merge ca să dormi acolo, pe scările Policlinicii, în aşteptarea unui doctor pensionar, care mănâncă banii statului din două părţi... Încep să regret decizia definitivă şi irevocabilă pe care a dat-o azi Curtea Constituţională, conform căreia, hotărârea lui Boc-Poc de a le interzice acelor ce primesc pensii să beneficieze şi de salarii de la bugetul de stat e neconstituţională. N-am nimic cu actorii. Dar am cu profesorii universitari, cu notarii fosile de Antipa, avocaţii în acelasi stadiu de putrefacţie, şi de azi, cu doctorii.

Ies pe uşa de termopan jegos, şi mă pun pe sunat. Mama, optimistă. Ok, vin acasă. Mă uit în jur. De dimineaţă, am avut aceeaşi părere- n-aş putea să stau în căminele alea. Ce viaţă de student??? Cu chiloţii vecinului de palier agăţaţi pe sârmă, pe care îi vezi când deschizi fereastra în zori? Nimic de zis, linişte în jur, şi destul de civilizat- parcări, pline ochi cu maşini din toate judeţele posibile şi imposibile. De la un cămin paralel cu Policlinica, urlă nişte manele. Mă uit în sus, un geam deschis larg, probabil nişte giboni în cameră, şi Guţă Puţă, Copilu' Minune, sau cum s-or mai fi numind, la maxim. Mă enervez şi mai tare. Plec acasă.

Drum interminabil. Semafoare stricate- observ că e o epidemie a semafoarelor în ultimele săptămâni. Numai eu n-am intersecţie semaforizată în faţa blocului, mama ei de treabă. Intru în bloc.

La intrarea în bloc sunt 2 uşi. Una mare, exterioară, de tablă, unde e şi interfonul. Casa scărilor- 5-6 trepte, o uşă interioară dublă, de lemn, care dă înspre scările propriu-zise. O vecină de la parter şade precum ţaţa Leana-n poartă, cu un ţânc de mână. Pe uşa aia interioară e un bilet scris de un vecin, nu prea prieten cu scrisul, care ne roagă pe noi, cei ce trecem prin uşă, s-o şi închidem. Ei, eu niciodată n-o închid. Pentru că am tot timpul impresia că pe scări pute a varză murată din beci, şi pentru că mi-e silă să pun mâna pe clanţa aia pe care o ating toţi nespălaţii zi de zi. Buuuun. Adaug şi faptul că nu obişnuiesc să trântesc uşile. Dacă vreau civilizaţie în jur, sunt şi eu civilizată. Deschid uşa interioară, vecina în uşa ei, nu mă întorc să o închid, din motivele mai sus menţionate. Uşa, în deplina ei activitate de uşă, vine după mine (atrag până şi uşi, vă daţi seama?), şi se semi-tranteşte. Adică nu trânteşte, trânteşte, ci face zgomotul ăla de uşa şubredă, de scară, şi rămâne întredeschisă. Cum ziua mea fusese una perfectă, începe doamna vecină, pe care nici n-o bag în seamă defel, din cauza comportamentelor moldoveneşti de care ea şi familia ei dau dovadă, să ţipe. Dar să ţipe. Eu, urc scările. Lent, ca să-i dau impresia că imi pasă că uşa a fost atrasă de mine, şi fatalitatea mă-sii, s-a mai şi trântit. Îmi zice că stau proşti la parter. Doamne, am fost mult prea obosită ca să-i spun că ştiam, şi că mă bucur că în cele din urmă au raţionat. Ajung la etajul 2, mă întâlnesc cu amica mea manelară (am eu grijă şi de asta, cât de curând) de la etajul 4. Finally, etajul 3. Îmi este deschisă uşa şi intru. Înjur bine, deşi nu-mi place să fac asta, dar când sunt nervoasă n-am de ales. Mama era pe punctul de ieşi, ca s-o ameninţe cu datul în judecată pe doamna vecină de la parter. Dă-o-n mă-sa, să işi cumpere uşă de intrare în scară cu telecomandă, şi să stea ca ţaţa Leana s-o controleze!

Mănânc mult. Prea mult, dar aşa îmi calmez de fiecare dată nervii...

Mă duc să învăţ. Stau 2 ore la 10 pagini, ore din care 40 de minute, pe puţin, le-am petrecut privind movul pereţilor.