blabla

Sunt mai obosită decat aş fi dacă aş face ceva util. Adică aş învăţa. Sau aş citi ceva inteligent.

Au trecut câteva zile bune de când încerc să fac orice altceva decât ar trebui.

Azi am străbătut juma' de oraş pe jos, aşa, ca să dau ceva grame jos, pentru că sincer, s-au cam depus în ultima vreme.

Am fost într-un loc de vază, că doar există de câteva secole, dar unde nu se deschid deloc ferestrele... Unde e o căldura din aceea scârboasă de-a dreptul, dată nu atât de calorifere, cât de respiraţiile divers parfumate ale clienţilor. Gura de aer dintre uşile automate aproape că mi-a smuls părul din cap, iar odată intrată înăuntru am fost întâmpinată de miros de... mi-e şi nu-stiu-cum să scriu- vomă. La câtiva paşi mai încolo, miros de balegă. Da, toate aceste mirosuri amestecate, într-o căldură insuportabil de sufocantă. Noroc că totul a durat mai puţin de 15 minute.

Drept relaxare, am continuat prin shopping. Mult. Nu ştiu ce înţelegeţi prin mult, dar mă refer la cantitate, şi nu la timpul alocat respectivei activităţi.

Mâncare multă (mă refer tot la cantitate), şi somn. Şi, în cele din urmă, cu forţe proaspăt reînnoite, curaţenie. Ah, v-am spus că azi-dimineaţă am strâns bradul? Da, în cele din urmă am renunţat să mai aştept Crăciunul, pentru că urmează altele mai curând.

Dar serios acum- am o stare de nici eu nu mai ştiu ce stare e. E drept că de vreo 2 luni sunt încordată. La propriu, pentru că am în permanenţă nişte noduri, care nu mă lasă să respir. Unde mai pui şi faptul că, dimineaţa, când mă trezesc, sunt mai obosită decât atunci când m-am culcat. Şi amorţită pe deasupra. Să revin la starea mea de spirit. Jalnică. Şi neînţeleasă. Şi care trebuie să fie, sau măcar să aducă, a fericire şi împlinire în majoritatea ocaziilor, şi faţă de majoritatea oamenilor pe care îi întâlnesc. Pentru simplul fapt că nu-mi place să stric dispoziţia altora, aşa cum unii bosumflaţi fac. M-am prins de chestia asta cam târziu. Pentru că eu obişnuiam să fiu bosumflată cu public, dar acum am o audienţă pe care trebuie să o fac invidioasă. Oarecum. Iar ultimul meu slogan e: Păstrează aparenţele, no matter what!

Sunt zile în care aş iesi din casă nemachiata sau îmbrăcată cum dă Dumnezeu, dar nu, asta îmi permit doar la Dobârlău. Ăsta e încă un motiv pentru care ador locul ăla, pentru că îţi dă miserupismul necesar pentru a scăpa de grijile de ordin vestimentar şi de toate felurile. Pentru că îţi poţi plânge de milă, în voie, fără să te simţi vinovat că superi pe cineva, fiindcă padurea sau mărul acela batran, o căpiţă, sau o vacă, vor fi mereu acolo să asculte. Orice. Pentru că nimic din ce ţi s-ar întâmpla nu le oripilează mai mult decât manelele nesimţit de tipătoare ce răsar din vreo gospodărie. V-am spus că vreau să candidez la funcţia de primar peste 4 ani? Anul trecut am avut alte ţeluri, dar peste 4 ani, dacă sunt sănătoasă şi deşteaptă, cu siguranţă.

E ciudat. Pentru că unele, la vârsta mea, şi-ar dori ca peste 4-5 ani să-şi fi găsit vreun Irinel în baston, agăţat de ţeava de eşapament a unui Phantom. Şi să facă şi vreo 2-3 ţânci, aşa, ca asigurare în caz de divorţ. Dar eu nu, şi nu. Săptămâna ce-a trecut mi-am auzit ceva extrem de rautăcios legat de aspectul ăsta. Eu vreau altceva. Nu vreau oameni în viaţa mea. Îmi ajunge ce am deja. Eu vreau mai degrabă să fac ceva. Să am ceva al meu. Să îmi complic cu folos existenţa. Să povestesc cu turiştii mei. Să vad lumi noi, pentru că sunt destule încât să nu le poţi descoperi într-o viaţă pâmânteană.

Cred că e deja clar ce poate face starea mea de acum. Poate da naştere celor mai mari tâmpenii... care pentru mine nu prea sunt tâmpenii, dar mă rog.

De atâta visat cu ochii deschişi mi s-a făcut poftă de somn.