"We must pick ourselves up"

Cam aşa a sunat îndemnul care a prevalat în speech-ul superb al lui Barack Obama... Sunt şi acum atât de entuziastă, încât nici nu ştiu cu ce să încep.

Să încep prin a vă spune că azi a fost declarată The Inauguration Day for the 44th President of the US? De azi, Barack Hussein Obama nu va mai fi pomenit ca "the elected president/ president elect", ci ca " the US President" pe bune.

Totul a fost de o grandoare invers proporţională cu dezastrul economic şi social, care domină perioada nefastă pe care o trăim. S-au cheltuit 150 milioane $ pentru organizare, cea mai mare sumă din istoria ceremoniilor de învestitură prezidenţială de până acum. Audienţa la eveniment a fost de asemeni grandioasă- s-a vehiculat o cifră de 4-5 milioane de oameni, care au stat şi îndurat frigul, în faţa Capitoliului din Washington, pentru a-l vedea şi auzi pe cel căruia i-au încredinţat votul de încredere.

Au asistat la ceremonie George şi Barbara Bush, precum şi fiul lor, George W. Bush, care acum a devenit istorie, şi soţia sa Laura, Bill si Hillary Clinton... Nenumăraţi senatori, congressmani, foşti politicieni de mare rang, dar stiţi ce mi-a plăcut? Că toate personalităţile s-au pierdut, parcă, în marea de "ordinary people" pe care Obama i-a menţionat atât de mult în campania sa electorală. Acei oameni obisnuiţi, care împreună pot face lucruri nemaipomenite.

După ce Joe Biden, proaspătul vicepreşedinte al US a depus jurământul de credinţă, a venit rândul, cu o mică întârziere, a celui ce săptămâna trecută înfuleca cât se poate de sincer şi de modest un hot-dog, să rostească, cu mâna pe Biblia lui Abe Lincoln, frazele ce îl leagă prin fidelitate şi credinţă de patrie. În momentul respectiv, cele mai simpatice au fost Malia şi Sasha, cele două fiice ale sale, care, cu o cameră digitală îi stăteau alături nonşalante şi îl filmau. Foarte dezgheţata mişcarea, mi-a plăcut. Salve de tun, urale din mulţimea impresionantă de oameni, felicitări din partea familiei şi a celor care urmează să facă parte din cabinetul său.

Şi de-abia acum urmează partea cea mai importantă, care m-a facut să sorb fiecare cuvânt si fiecare gest sau ridicare din sprânceană, de parcă aş fi fost acolo. Mr. Obama chiar ştie să vorbească, şi să pună în valoare acele speech-uri scrise de un tânăr în vârstă de doar 27 de ani. Te "prinde" pur şi simplu prin cuvinte, pare că are un prompter magic care nu îi permite ăăăă-uri in discurs. Odată urcat la tribuna aceea, te făcea să uiţi de episodul cu îngheţata din Hawaii sau de cel mai recent, cu hot-dog-ul, şi să îl priveşti nu doar ca pe un om normal îmbrăcat în straie de politician, ci ca pe unul care chiar ştie ce zice. A început să vorbească cu acea usurinţă pe care o ai acasă, în faţa oglinzii, fără formule pompoase, ci simplu, adresându-se compatrioţilor săi. I-a mulţumit lui Bush pentru (de)serviciile aduse naţiei, şi pentru bunăvoinţa din perioada de tranziţie prezidenţială. Nu a uitat să îi menţioneze pe Parinţii Fondatori ai Americii, dar fără să se piardă în idei inutile şi sforăitoare. Ceea ce a urmat a surprins, pentru că aspectele negative nu prea sunt tratate în astfel de discursuri inaugurale: criza financiară. Uite, ăsta e un alt un motiv pentru care trebuie apreciat- gândiţi-vă doar de câte ori a ieşit la rampă Bush ca să dea asigurări că această criză nu există, că nu are cum să afecteze pe termen lung economia, iar Obama o recunoaşte încă din primele minute ale mandatului său. Dar nu a privit criza ca pe un obstacol, ci ca pe o provocare, în care cu toţii sunt egali, şi demni de a-şi împlini fericirea. Mai pe româneşte, le-a spus şi americanilor, că bunăstarea nu îţi e dată, picată din cer şi-atât, ci ea trebuie construită, agonisită. A făcut referire la job-uri, la şcoli şi universităţi, la produsele lor, la pământurile care trebuie puse la muncă, la resurse naturale, la reducerea cheltuielilor publice, la apărarea naţională, la lumea musulmană- cu care se vrea a se ajunge la o cale de mijloc rezonabilă ambelor părţi. A îndemnat poporul să apeleze la neuitatele şi veşnic valabilele principii morale: onestitate, curaj, muncă, loialitate şi patriotism, spre a avea un succes garantat, în drumul de reabilitare şi reformare a naţiei.

Totul se încheie maiestuos cu: "Thank you. God bless you. And God bless the United States of America."


Ştiu, eu am surprins doar esenţialul, şi intr-o formă nu prea atractivă, dar pentru cei ce n-au apucat să audă toate aceste lucruri, e imperios necesar să încerce.
Pe la televiziunile noastre, de câteva zile se tot spune că pe 20 Ianuarie se scrie istoria. Nu, nu e aşa. Istoria înseamnă trecut, iar Obama nu poate oferi decât prezent şi viitor, mai ales datorită faptului că în discurs, el nu a promis nimic (aşa cum fac ai noştri politicieni), ci mai degrabă a invitat poporul la o muncă colectivă de restabilire a statului. Am văzut cum oamenii din mulţimea copleşitoare plângeau, sau stăteau cu ochii închişi şi savurau fiecare cuvinţel pe care Obama îl rostea, întocmai unei melodii sau unei predici.

Sunt încă un pic traumatizată de tot ce s-a întamplat. Traumatizată în sensul bun. Aş vrea ca şi la noi, măcar din când în când, să vezi atâta entuziasm şi încredere în privirea oamenilor de rând- încredere faţă de clasa politică, şi nu numai atât, încredere în propriile forţe şi scopuri. Aş vrea să avem şi noi măcar un om politic de tipologie obamiană. Să nu fim nevoiţi să vedem, zi după zi, aceiaşi măscărici cu glume extrem de proaste, cu râsete cretine si discursuri demagogice (vezi Mr. Băse), posedaţi de putere (vezi Mr. Geoană), şi nici renegaţi deveniţi miniştri (vezi Mr. Videanu).

Şi tocmai pentru că nu prea-mi găsesc nişte cuvinte demne pentru a-i face concurenţă lui Obama, prefer nişte poze:

Noul cuplu prezidenţial îi conduce pe George Bush şi Laura la elicopterul ce urma să îi ducă back home, in Texas.

Sfârşitul unei veşnicii de 8 ani.

Prima întâlnire oficială, în funcţia de preşedinte în exerciţiu, a lui Barack H. Obama.
Prima semnătură oficială.


Postul acesta ar fi trebuit să fie unul mult mai entuziast, pentru că şi eu am fost entuziasmată de ceea ce am văzut. Pentru că a fost unul dintre puţinii oameni care au reuşit să mă ţină cu gura căscată, la propriu, şi lipită de televizor.

Concluzia ar fi următoarea: Începutul a fost excelent, urmează miezul şi deznodământul, care eu una, sper să fie de 3 ori mai bune.