Mai aproape cu un pas şi-o picătură topită...

Ieri făceam caz din faptul că nu voi mai trece pe-aici atât de frecvent. Azi nu mi-am putut ţine degetele deoparte de taste. Chiar de-ar fi 10 cuvinte, trebuie să le scriu. Demonstrează, oare, dependenţa mea de blogul ăsta?

Oricum ar sta lucrurile, cine m-a văzut azi, plimbându-mi agale fizicul pe stradă, să nu se sperie. Eu eram, deşi aveam o bună dispoziţie ce mi se trage de la vremea aproape primăvăratică ce s-a instalat în ultimele ore la noi în oraş, plus un zâmbet nemotivat şi speranţă în privire.
A fost atât de frumos afară încât îmi venea să stau pur şi simplu să privesc Tâmpa- cum zăpada se scurge printre copaci şi dezvăluie negrul frunzelor uscate de toamnă. Până şi Biserica Neagră începuse să redevină neagră, zăpada de pe acoperiş prăvălindu-se încetul cu încetul. N-am stat la şcoală decât preţ de un curs. Unde toată lumea era ursuză. Au unii un stil de a-ţi întuneca ziua, ceva de speriat! Ca să nu mă molipsesc, am luat-o la pas spre casă, pe jos, pe sub streşinile ude şi din care îmi picura apă- pe haine, în păr, pe frunte... Nu contează- după atâta ger, azi a fost motiv de speranţă. Şi nu îi înţeleg pe cei care-au purtat haine extrem de groase azi, pe cei care şi-au păstrat căciulile trase până pe urechi. Era păcat să nu simţi aerul destul de rece, dar prietenos şi inviting, să nu vezi cum picură apă de prin scocurile caselor, sau cum ţi se murdăresc cizmele până sus, înspre genunchi, de noroiul topit şi veşnic necurăţat, din raţiuni tipic romaneşti.

Mergeam şi observam că lumea pare obosită, şi nu ştiu dacă sunt bucatele pline de colesterol îngurgitate cu vreo două săptămâni in urmă de vină. Cu toţii fugim de criză, chiar dacă pare un subiect răsuflat, exasperant, sau cum vreţi voi. Euro continuă sa-şi facă de cap, şi sincer, îmi pare rău acum, că n-am nişte rezerve mai serioase de euro- afacerea ar fi fost una grozavă.

Ne oboseşte cel mai mult faptul că tot ceea ce ne înconjoară e pesimist. Nimeni, de nicăieri nu iţi spune ceva de bine. Toată lumea se plânge, cu motiv sau fără, de oarece insuccesuri, ca să adaptez pluralul substantival folosit de prima odraslă a ţării.
Nici eu n-o duc bine. Motivele sunt multe, sper să nu devină şi mai multe, dar a mă plânge nu m-ar ajuta la nimic. Nu ştiu câţi dintre voi v-aţi uitat pe un post tv, în ultima vreme, ca să vedeţi numărul de sinucideri... De la oameni de afaceri înglodaţi în datorii şi până la instrumentiştii de la Filarmonica Operei Braşov. Nu asta e soluţia. Niciodată nu trebuie să ne dăm bătuţi de ceva ce oricum trece. Capul mereu sus, pentru că îi scoate din sărite pe mulţi, şi încredere în sine. Asta e reţeta. Cumva, cumva, toate trece.

Şi vin altele.
Şi vine şi primăvara.