Eu de ce nu?

De-abia ieri mi-am dat seama că eu nu am voie, ca tot omul, să mă enervez. La fel cum, în urmă cu un an am şocat atunci când am plâns în public, ieri am şocat prin faptul că m-am enervat...

De fel, sunt o persoana destul de agitată- a nu se întelege că sar precum o capră, nu. Sunt agitată în sensul în care îmi place să fac totul cât mai bine şi cât mai repede, să iasă totul aşa cum vreau eu, şi nu aşa cum vor alţii, să demonstrez mereu că eu sunt cea care are dreptate etc.

Nu se întamplă să îmi pierd cumpătul din orice, ba chiar reuşesc să îmi păstrez calmul până şi atunci când în jurul meu se ţipă. Ieri dimineaţă (a se reţine- dimineaţă de marţi, zi cu 3 ceasuri rele) am început prin faptul că era cât pe ce să îmi fie înfipt în palmă un ditamai cuţitul... Am continuat prin a mă răsti fără să vreau la cineva nevinovat, şi am culminat prin a uita ceva esenţial în birou, fiind nevoită să mă întorc de la o distanţa de 20 de metri de casă. Odată întoarsă, mi-am trântit botinele, geanta, si mănuşile.

Nu înţeleg ce e atât de rău în a-mi manifesta nemulţumirile. Şi da, eram nervoasă tot pe mine, pentru că uneori sunt insuportabil de aeriană. Era mai eficient dacă îmi uitam şi capul acasă.

Am ajuns aici pentru că mi-am creat o imagine aproape inumană. Toţi se aşteaptă la perfecţiune- dar n-o să o găsească niciodată, cel puţin nu în mine.

Ceea ce majoritatea nu întelege e că sunt OM. Adică am dreptul să reacţionez- să mă opun, să mă enervez, să ţip- chiar dacă nu-mi place s-o fac. Am dreptul de a mă uita urât la cineva, deşi nu de puţine ori mi s-a spus că mă uit urât, în general. Aşa m-am născut, n-am ce face. Am dreptul de a nu zâmbi ipocrit. Am dreptul de a-i spune cuiva ce cred, iar acela are dreptul clar de a riposta. Am dreptul de a nu băga în seamă lucrurile sau discuţiile care nu prezintă interes, fără a fi nevoită să dau explicaţii.

Gata, le-am spus şi pe astea.

Anul ăsta, din 7 zile ce au trecut, în 4 m-a durut capul îngrozitor... Până şi astăzi, când ar trebui să sărbătoresc, că doar suntem 2 Ioni în famelie. Nu ştie toată lumea chestia asta, dar eu, la ecograf, înainte de a mă naşte, eram Ionuţ. La momentul adevărului am devenit Oana, şi asta sunt şi acum:D

Ei, şi spuneam că, astfel, de când eram mică, m-am obişnuit ca lumea să îmi spună şi mie La Mulţi Ani cu ocazia zilei de Sf. Ioan... Ba chiar să aiba scăpări şi să-mi spună Ioana, dar asta e o altă problemă, de fapt, alergie, de-a mea. Deci, ca să incep corect propoziţia, azi a fost zi de telefoane şi agitaţie, ca să nu mai pomenesc de musafiri, cunoscuţi din alte împrejurări ca nefiind întocmai o mare plăcere de-a mea.

Din nou deci (blame it on my headache), le doresc tuturor celor care işi sărbătoresc onomastica, în speţă Ioni, Ioane, Ionele si Ionici, La Mulţi Ani!