Toate la timpul lor...

La cateva luni, incepem sa gangurim, apoi sa rontaim fel de fel de lucrusoare, dintre cele mai ciudate (in cazul meu, un mielusel de cauciuc) ca sa ne scarpinam gingiile din care isi fac aparitia primii dintisori... Incepem sa pasim, sarim din patuturi, facem nazbatii (eu mancam frunze de ficus si perete...).

Mai trec cativa ani, si vine vremea sa ne adaptam unui colectiv, si primul loc in care incepem socializarea propriu-zisa e gradinita... Nu am prea multe amintiri relevante din perioada aceea- exceptand faptul ca mi-am pictat, plina de talent, uniforma, mai exact sortuletul acela dintr-un material ce mi se parea, si imi pare si acum, destul de ciudat...

N-am fost genul de copil, si tin minte ca multi oameni ma condamnau pe vremea aia, care sa isi petrece timpul in fata blocului... La noi, la romani, cred ca a devenit o adevarata mentalitate, dar si o mondenitate sa pierzi timpul aiurea, cu diverse grupari, mai mult sau mai putin huliganice, mancand seminte sau batand pur si simplu turca in fata blocului... Ei, asta n-am facut-o niciodata, si poate de asta detest atat de mult toate porcariile pe care le vad zilnic in parcul ala nefericit...

Cu pasi repezi, vine prima zi de scoala... Tot ce-mi amintesc e ca mi-am pierdut ghiozdanul, pentru ca toata aglomeratia aceea de parinti si copii imbracati festiv mi se parea un haos mult prea complicat... Tot atunci, am primit drept semn de identificare si non-ratacire in perimetrul scolii, o insigna, ce reprezenta un pitic, frumos colorat, pe care l-am purtat in piept pana in momentul acomodarii cu noii colegi si cu cladirea in sine, fiind de asemenea, lipit si pe usa primei mele sali de clasa... Il am si acum...
Daca privesc acum cei patru ani de invatamant primar, totul mi se pare o joaca, dar la momentul respectiv, au avut si ei un anumit grad de complexitate...

Urmatoarea etapa- gimnaziul... Se spunea ca e mai greu, ca trebuie sa te acomodezi cu ritmul de lucru al profesorilor, cu pretentiile fiecaruia, ca nu mai ai o "doamna"(invatatoare), ci o diriginta- in cazul meu, o profa de mate, fara de care nu mi-as fi dat seama atat de repede ca detesssst domeniul real si tot ceea ce tine de el... A nu se intelege ca am ceva cu persoana respectiva- doar cu materia pe care dumneaei o preda... Cel mai mult l-am iubit pe proful de romana- un adevarat filolog, cu privire boema si glas pe care l-ai fi putut asculta la nesfarsit, si o spun cu mana pe inima... In ultimii 2 ani, a fost inlocuit cu o profa, sotia unui eminent cadru universitar de la noi din oras... M-am intors la primul meu profesor de romana in clasa a 8a, cand am inceput meditatiile pentru testele nationale... Si as mai repeta experienta de nenumarate ori- omul e o adevarata enciclopedie ambulanta, desi traieste intr-o ordine a lui, cu tomuri de carti aruncate, la propriu, in biblioteca, cu praful de-un deget peste tot ce era in casa... Tin minte ca, odata, la simpla intrebare "Ce faceti?", mi-a raspuns "Cant in gand prin ploaie..." Nu prea am inteles eu mare lucru, dar nu ma condamn... Incepeam meditatiile la 17:30 si terminam pe la 21:30, si cu asta cred ca am spus tot...
Nu au fost niste ani extrem de placuti sau de mai stiu eu cum, pentru simplul fapt ca faceam parte dintr-o asa zisa clasa speciala, si aveam ore interminabile, de-ai fi zis uneori ca ne-am mutat definitiv in sala de clasa, pentru ca aveam materii de interes general dar si multa matematica, fizica etc... Nu am nici amintiri urate, nici frumoase, nici multe, nici putine, doar poze, si ceva franturi in minte legate de colectiv... Cat despre profesori, o sa am mereu tot respectul- deosebit de capabili, poate mai ceva ca lectorii universitari de azi (vezi profa de Tehnica Traducerii)...

Se termina si anii de gimnaziu, ajungem destul de speriati, dar dornici de aventura si cunoastere... Si despre anii de liceu s-a vazut deja ca as putea sa scriu pagini si pagini la rand, fara intrerupere, pentru ca a fost mai frumos decat mi-as fi inchipuit... Pentru ca am adevarate amintiri, si pentru ca ceea ce mi-am ales drept profil mi s-a potrivit ca o manusa... In liceu trebuie sa te obisnuiesti, din nou, cu oameni fel de fel, cu pretentii si mai si, dar si cu o atmosfera noua... Inveti sa chiulesti, sa mananci in ore, sa razi in hohote de orice ti se pare cumva sau altfel la un moment dat... Legam cele mai frumoase prietenii, traim cele mai contrastante sentimente, suntem uneori frustrati ca nu putem mai mult, ne invidiem reciproc, ne si barfim, de ce nu, ne simpatizam si ne antipatizam... Cat despre profesori, toata lumea stie deja ca am avut parte cei mai buni dintre cei buni, de cei mai sufletisti, dar si realisti, care au "tras" practic de noi si au scos la suprafata tot ce-am avut noi mai bun de dat... Daca stam si analizam, ei au fost cei mai aprigi parteneri ai parintilor nostri, in ceea ce priveste educatia dar si educarea noastra... Da, consider ca e o diferenta intre cele doua, din vreme ce nu e de ajuns doar sa cunoastem, dar si sa intelegem- viata si tot ceea ce ne inconjoara, sa rationam, sa distingem binele de rau, sa analizam si sa luam decizii cu cap... E cea mai frumoasa etapa, si oricat ai plange dupa ea, timpul nu se mai intoarce... Totul se incheie maiestuos cu BACul, un examen simpatic (poate unii ma injura deja), o experienta tipica varstei, care te poate, sau nu, invata ceva util pentru ceea ce urmeaza in viata...

Urmatoarea etapa in viata e facultatea... Cam greu de inceput dupa o vara intreaga de stat cu burta la soare (la propriu sau la figurat, dupa posibilitatile fiecaruia)... E ca si cum ai apasa acceleratia cu frana de mana trasa... Mai exact, ai vrea sa te urnesti din loc, dar e ceva care te trage inapoi, ai vrea sa mergi inainte dar inca privesti cu nostalgie inapoi, inspre vremuri ce oricum nu se mai intorc... Primele zile sunt chiar mai dubioase decat primele zile de liceu... Pe atunci, dupa maxim o saptamana, aveai macar cateva persoane-reper... Insa acum, totul e o invalmaseala de oameni atat de diferiti, cu care nu reusesti sa interactionezi in totalitate nici macar in cateva luni, zic eu (inecata ca de obicei in masa de oameni, ce vesnic sunt prea multi pentru memoria si pentru vointa mea de cunoastere...). Incepi sa vezi cam ce te asteapta in viitoarea meserie, ce pretentii si ce "eticheta" ar trebui sa porti... Cat despre adaptabilitate la asa-zisul colectiv, oricum neinchegat, depinde de tine, daca vrei bine, daca nu, iar bine- mai ales daca nimeni nu iti inspira nimic... Inafara de hmm, sa ma gandesc- "buna, am decat 20 de ani..." Ok, if you say so... Dar la mine pe planeta limba romana inca e cea oficial recunoscuta prin Constitutie...
Acum, dupa ce ati citit toate divagatiile de mai sus, va intrebati ce m-o mai fi apucat si de data asta... Ei bine, ieri, tatal meu mi-a povestit de o cunostinta de-a lui, care anul trecut a dat BACul... De ce? Nu stiu, si-o fi dorit vreo avansare in grad... Cert e ca prostia ar trebui sa doara, sau macar sa fie impozitata... Omul s-a dus pregatit (plic) la proba de Limba romana oral- nota 9... La scris, jale cu majuscula- 2.85... La Engleza sa zicem ca a scos maneca onorabil , ca de altfel orice nene de la seral- 5... La matematica vine nota cea mai mare- 1.05, la biologie-3 si ceva, iar la geografie se pare ca a fost ajutat de meseria ce o practica, si nu prea- 6.20...

Care-i faza? Urmatoarea: nenea asta ar trebui, pe langa multe altele, sa ne ilustreze faptul ca totul in viata are o varsta... La fel cum la 6 ani te joci cu papusele sau sari elastic (pe vremea mea), la 7 ani incepi ca tot omul scoala, mai tarziu renunti la papusele si ai preocupari mai complexe, asa trebuie sa-ti programezi si restul vietii... Pentru ca altfel, te trezesti ca magarul printre oi, sustinand BACul la 40 si ceva de ani, ce sa mai pomenesc de faptul ca am "colegi" de facultate cu parul alb de-a binelea... Nu sunt nici de condamnat, dar nici de laudat- esti batran, cu toata facultatea nu te mai ia nici Papa de la Roma intr-un post sus pus... Nici daca esti tanar si frumos n-ai realizat nimic- iti mai trebuie si un pic de scoala, de ce nu si cultura, asta daca nu vrei sa ajungi un fel de Elena Basescu, frumoasa de pica, dar proasta de da-n gropi (a nu se intelege sub nicio forma ca o consider frumoasa, poate doar botoxata...)

Concluzia: timpul zboara, cu el zboara si frumusetea, oportunitatile si cheful nostru de a face ceva util cu viata...