Botic umed...
Cu totii avem o slabiciune... Mai exact, cu totii asteptam sa fim intampinati acasa de o chestie oricat de mica, pufoasa, solzoasa, sau cu pene, si mai ales posesoare de suflet... Mai exact un asa-zis animal de companie, care ne devine un prieten, si fara de care nu ne mai putem imagina viata intr-un anume loc... Orice om, oricat de dur ar putea sa arate, si orice functie ar detine, oricat de importanta, are un acel ceva care il "topeste" pur si simplu, care il face sa se zbenguie, sa se comporte asemeni unui copil, dar mai ales sa-si imparta dragostea si hrana...
Dar cum intotdeauna exista acel revers al medaliei, mai multi sunt, cred eu, aceia care ineaca pui de caini sau pisici (cum sunt capabili, habar n-am- cred ca n-as mai putea dormi linistita toata viata), care ii uita intr-un colt al casei sau curtii, in mizerie si foamete, ca sa le prelungeasca acel chin numit "viata"...
Cunosc oameni care isi hranesc cainele din curte cu mancare acrita, fermentata de zile intregi, si oricat as vrea sa-i inteleg nu pot... Indiferent de talia lui, cainele nu te aduce in pragul foamei, si sunt sigura ca nu vei ajunge sa-ti mananci de sub unghii daca i-ai da si lui o mancare omeneasca, care sa nu-i provoace sila de ea, si de viata, pana la urma... Daca chiar nu iti plac animalele, ai putea sa le recompensezi loialitatea, daca nu prin mangaieri si joaca, macar prin mancare... Culmea e ca bietul caine, oricat s-ar stramba la o prima adulmecare a "hranei" oferite de "stapani", dupa un anume timp, in care isi da seama ca nu are de ales, incepe sa linga in sila, mancarea ce nici macar un porc n-ar manca-o, oferita intr-un castron mai murdar decat noroiul...
Culmea ironiei, aseara, Antena 1 a difuzat un reportaj de la Gradina Zoologica din Radauti, unde se pare ca edilul local de-abia asteapta ca toate vietuitoarele sa-si gaseasca sfarsitul... Nu au spatiu de miscare, nu au bazine cu apa, blanitele le sunt incalcite si la vulpi chiar jerpelite, nu au mancare- angajatii le cumpara din banii proprii fructe pentru a le asigura necesarul de vitamine, iar vizitatorii- biscuiti... In viata mea, n-am vazut urs care sa infulece iarba, pe care o strangea firicel cu firicel- intr-atat de disperat ii era stomacul... Dupa gratii- numai vieti plictisite, care dorm toata ziua in locuri stramte, de cativa metri patrati, insensibile la orice s-ar intampla dincolo de zabrele,condamnate la chin pana la moarte- totul din dorinta de a construi un cartier rezidential... Intrebarea de final ar fi: "Tu de care parte a gratiilor esti?"
La Dobarlau, am constatat ca e o moda sa arunci puii- fie peste gardurile oamenilor, fie in mijlocul drumului... Cei care fac asta nu sunt din zona, ci vin de undeva de pe la Intorsura Buzaului, cu carutele pline de animalute nevinovate, care printr-un sut sau o o catapultare ajung in case noi...
Asa s-a intamplat cu Maxxi, care a ajuns la noi in familie prin luna martie... Nu l-am vazut in primele saptamani ale aciuarii lui in curtea noastra, doar mama imi tot spunea ca o sa am o surpriza... Tata i-a facut primele poze cu telefonul, dar nu mi s-a parut cine stie ce... Cand a venit momentul intalnirii, am vazut un sufletel canin, pe patru picioare, cu labute groase, gherute negre, 4 ochi, urechi ascutite, coada taiata si botic umed- toate in negru si bej... Era o frumusete inca nedescoperita- mult prea mic si slabanog, care a fost aruncat si a pribegit din loc in loc, flamand, si care pana la urma a ramas la noi, si al nostru...
Ne-am indragostit iremediabil, cu totii, de acel mic caine care sarea pe noi de indata ce coboram din masina, astepta nerabdator cand auzea fasait de pungi sau zgomot de mancare uscata in castronul lui... Ii ofeream apa proaspata, de la pompa, intr-o galetusa simpatica, desi el prefera de multe ori sa bea din balti sau din vale- o placere de-a lui, si o apostrofare din partea noastra... Spre deosebire de alti stapani, care asteapta hrana din cer, ii cumparam cate un sac de mancare pe saptamana... Nu mai pomenesc faptul ca ori de cate ori eram la masa, un gand imi zbura spre el, si orice bucatica din portia mea, oricat de mica, ii era dedicata si daruita din inima...
Asta a fost cura lui de ingrasare, iar Maxxi a devenit un caine in toata regula- bine crescut, cu burtica mereu plina cu tot felul de delicatese (saptamana trecuta a mancat chiar si creier pane), dar care isi pastra conditia fizica prin alergatul permanent... N-am vazut fiinta care sa nu aiba stare intr-un loc mai mult de cateva secunde... Daca nu alerga, sarea, daca nu sarea sapa in nisip, daca nu sapa, iti manca pantalonii....
Maxxi era cel mai fidel partener de plimbare- oriunde l-ai fi dus, era fericit ca ii dai atentie si ii placea sa treaca valea, sa umble prin capite, sa alerge gaste, sa latre pe sub portile altora si sa le intarate dulaii de curte... Avea farmec, ce sa mai... Unde mai pui ca taica-sau era febletea lui- pe toti ne iubea, dar cu tata avea o legatura aparte, datorata poate si faptului ca il vedea aproape in fiecare zi... Ori de cate ori avea ocazia, sarea pe el, de ai fi zis ca il darama, ii rodea absolut toate hainele, de la pantaloni pana la tricouri si ii desfacea sireturile de la pantofi, si il umplea de noroi sau de praf din cap pana-n picioare... Pe mama o iubea cel mai mult cand ii punea mancare, sarind chiar in portbagaj, si pe ea... Pe mine ma iubea pentru ca eram "in mintea lui"... Nimic nu ne statea in cale, baltile cele mai mari erau ale noastre, cautam broaste, culegeam nuci, si faceam cele mai frumoase plimbari in 2, il lasam sa ma linga pe haine, pe fata si sa-mi muste pantalonii si sosetele...
De cele mai multe ori, statea sus, in varful unui munte de pietris, folosit la betoniera, si de acolo avea vizibilitate asupra intregului "cartier"... Ne vedea masina sosind, si le cunostea pe fiecare in parte, plangea cand te indepartai de ulicioara ce merge inspre casa noastra, dar era cel mai fericit cand te intorceai cu tot felul de bunatati... Isi facuse si o prietena, desi cam batrana pentru el, Hera, o frumusete de schnautzerita uriasa... Se cautau reciproc, faceau plimbari romantice prin apa vaii ce curge aproape de casa, si apoi o invita la noi in casa... Ce sa mai, un adevarat tanar gentleman...
Acum cateva saptamani, cam in perioada in care a inceput frigul, eu am vrut sa il aduc aici, in Brasov, sa stea cu noi pana la primavara, insa mama a spus ca ar trebui sa mai asteptam... Si regret ca n-am avut incapatanarea suficienta, care in alte cazuri debordeaza, de a-l face pachet si a-l baga in masina...
Ar mai fi atatea si atatea lucruri de povestit, si probabil cu totii va intrebati acum de ce am folosit timpul trecut in relatarile de mai sus... Muncitorii de la casa noastra au facut intr-una din diminetile trecute o descoperire nu tocmai placuta... O imagine pe care intr-un fel ii multumesc Domnului ca nu am fost nevoita sa o vad cu proprii mei ochi, pentru ca pur si simplu as fi innebunit- Maxxi mort, in iarba, fara urme de violenta, dar cel mai probabil otravit de un binevoitor de prin zona... Am aflat ultima, tata si mama fiind atat de loviti de veste, incat n-au putut sa-mi spuna de indata ce au aflat... Cred ca toti am fi preferat sa primim cate o palma, decat o asemenea veste... Mi-e atat de greu inca sa asociez notiunea de MOARTE cu el, cel era cel mai VIU... Nu stiu cine a fost, si nici nu vreau sa stiu, pentru ca n-as mai raspunde de actele mele... Nu spun ca il urasc pe cel care a savarsit o fapta atat de denigranta, pentru ca viata mi-a aratat deja ca orice fapta are si rasplata, iar roata se poate intoarce oricand... Cel mai mult ma doare ca, poate o ura ce ni se adresa noua, ca oameni, s-a rasfrant asupra unui biet suflet nevinovat... Un suflet pe care l-am crescut si l-am iubit cu desavasire, si l-am fi iubit inca multi ani de acum incolo...
Nici nu vreau sa ma gandesc la cum va fi in weekend, cand voi ajunge in Dobarlau, si voi astepta sa fiu intampinata de el, la poarta, si voi ramane cu asteptarea... In loc sa il gasesc pe Maxx, o sa gasesc un petic de pamant proaspat rasturnat, si va trebui sa ii pun si o piatra funerara... ATAT...
Dar cum intotdeauna exista acel revers al medaliei, mai multi sunt, cred eu, aceia care ineaca pui de caini sau pisici (cum sunt capabili, habar n-am- cred ca n-as mai putea dormi linistita toata viata), care ii uita intr-un colt al casei sau curtii, in mizerie si foamete, ca sa le prelungeasca acel chin numit "viata"...
Cunosc oameni care isi hranesc cainele din curte cu mancare acrita, fermentata de zile intregi, si oricat as vrea sa-i inteleg nu pot... Indiferent de talia lui, cainele nu te aduce in pragul foamei, si sunt sigura ca nu vei ajunge sa-ti mananci de sub unghii daca i-ai da si lui o mancare omeneasca, care sa nu-i provoace sila de ea, si de viata, pana la urma... Daca chiar nu iti plac animalele, ai putea sa le recompensezi loialitatea, daca nu prin mangaieri si joaca, macar prin mancare... Culmea e ca bietul caine, oricat s-ar stramba la o prima adulmecare a "hranei" oferite de "stapani", dupa un anume timp, in care isi da seama ca nu are de ales, incepe sa linga in sila, mancarea ce nici macar un porc n-ar manca-o, oferita intr-un castron mai murdar decat noroiul...
Culmea ironiei, aseara, Antena 1 a difuzat un reportaj de la Gradina Zoologica din Radauti, unde se pare ca edilul local de-abia asteapta ca toate vietuitoarele sa-si gaseasca sfarsitul... Nu au spatiu de miscare, nu au bazine cu apa, blanitele le sunt incalcite si la vulpi chiar jerpelite, nu au mancare- angajatii le cumpara din banii proprii fructe pentru a le asigura necesarul de vitamine, iar vizitatorii- biscuiti... In viata mea, n-am vazut urs care sa infulece iarba, pe care o strangea firicel cu firicel- intr-atat de disperat ii era stomacul... Dupa gratii- numai vieti plictisite, care dorm toata ziua in locuri stramte, de cativa metri patrati, insensibile la orice s-ar intampla dincolo de zabrele,condamnate la chin pana la moarte- totul din dorinta de a construi un cartier rezidential... Intrebarea de final ar fi: "Tu de care parte a gratiilor esti?"
La Dobarlau, am constatat ca e o moda sa arunci puii- fie peste gardurile oamenilor, fie in mijlocul drumului... Cei care fac asta nu sunt din zona, ci vin de undeva de pe la Intorsura Buzaului, cu carutele pline de animalute nevinovate, care printr-un sut sau o o catapultare ajung in case noi...
Asa s-a intamplat cu Maxxi, care a ajuns la noi in familie prin luna martie... Nu l-am vazut in primele saptamani ale aciuarii lui in curtea noastra, doar mama imi tot spunea ca o sa am o surpriza... Tata i-a facut primele poze cu telefonul, dar nu mi s-a parut cine stie ce... Cand a venit momentul intalnirii, am vazut un sufletel canin, pe patru picioare, cu labute groase, gherute negre, 4 ochi, urechi ascutite, coada taiata si botic umed- toate in negru si bej... Era o frumusete inca nedescoperita- mult prea mic si slabanog, care a fost aruncat si a pribegit din loc in loc, flamand, si care pana la urma a ramas la noi, si al nostru...
Ne-am indragostit iremediabil, cu totii, de acel mic caine care sarea pe noi de indata ce coboram din masina, astepta nerabdator cand auzea fasait de pungi sau zgomot de mancare uscata in castronul lui... Ii ofeream apa proaspata, de la pompa, intr-o galetusa simpatica, desi el prefera de multe ori sa bea din balti sau din vale- o placere de-a lui, si o apostrofare din partea noastra... Spre deosebire de alti stapani, care asteapta hrana din cer, ii cumparam cate un sac de mancare pe saptamana... Nu mai pomenesc faptul ca ori de cate ori eram la masa, un gand imi zbura spre el, si orice bucatica din portia mea, oricat de mica, ii era dedicata si daruita din inima...
Asta a fost cura lui de ingrasare, iar Maxxi a devenit un caine in toata regula- bine crescut, cu burtica mereu plina cu tot felul de delicatese (saptamana trecuta a mancat chiar si creier pane), dar care isi pastra conditia fizica prin alergatul permanent... N-am vazut fiinta care sa nu aiba stare intr-un loc mai mult de cateva secunde... Daca nu alerga, sarea, daca nu sarea sapa in nisip, daca nu sapa, iti manca pantalonii....
Maxxi era cel mai fidel partener de plimbare- oriunde l-ai fi dus, era fericit ca ii dai atentie si ii placea sa treaca valea, sa umble prin capite, sa alerge gaste, sa latre pe sub portile altora si sa le intarate dulaii de curte... Avea farmec, ce sa mai... Unde mai pui ca taica-sau era febletea lui- pe toti ne iubea, dar cu tata avea o legatura aparte, datorata poate si faptului ca il vedea aproape in fiecare zi... Ori de cate ori avea ocazia, sarea pe el, de ai fi zis ca il darama, ii rodea absolut toate hainele, de la pantaloni pana la tricouri si ii desfacea sireturile de la pantofi, si il umplea de noroi sau de praf din cap pana-n picioare... Pe mama o iubea cel mai mult cand ii punea mancare, sarind chiar in portbagaj, si pe ea... Pe mine ma iubea pentru ca eram "in mintea lui"... Nimic nu ne statea in cale, baltile cele mai mari erau ale noastre, cautam broaste, culegeam nuci, si faceam cele mai frumoase plimbari in 2, il lasam sa ma linga pe haine, pe fata si sa-mi muste pantalonii si sosetele...
De cele mai multe ori, statea sus, in varful unui munte de pietris, folosit la betoniera, si de acolo avea vizibilitate asupra intregului "cartier"... Ne vedea masina sosind, si le cunostea pe fiecare in parte, plangea cand te indepartai de ulicioara ce merge inspre casa noastra, dar era cel mai fericit cand te intorceai cu tot felul de bunatati... Isi facuse si o prietena, desi cam batrana pentru el, Hera, o frumusete de schnautzerita uriasa... Se cautau reciproc, faceau plimbari romantice prin apa vaii ce curge aproape de casa, si apoi o invita la noi in casa... Ce sa mai, un adevarat tanar gentleman...
Acum cateva saptamani, cam in perioada in care a inceput frigul, eu am vrut sa il aduc aici, in Brasov, sa stea cu noi pana la primavara, insa mama a spus ca ar trebui sa mai asteptam... Si regret ca n-am avut incapatanarea suficienta, care in alte cazuri debordeaza, de a-l face pachet si a-l baga in masina...
Ar mai fi atatea si atatea lucruri de povestit, si probabil cu totii va intrebati acum de ce am folosit timpul trecut in relatarile de mai sus... Muncitorii de la casa noastra au facut intr-una din diminetile trecute o descoperire nu tocmai placuta... O imagine pe care intr-un fel ii multumesc Domnului ca nu am fost nevoita sa o vad cu proprii mei ochi, pentru ca pur si simplu as fi innebunit- Maxxi mort, in iarba, fara urme de violenta, dar cel mai probabil otravit de un binevoitor de prin zona... Am aflat ultima, tata si mama fiind atat de loviti de veste, incat n-au putut sa-mi spuna de indata ce au aflat... Cred ca toti am fi preferat sa primim cate o palma, decat o asemenea veste... Mi-e atat de greu inca sa asociez notiunea de MOARTE cu el, cel era cel mai VIU... Nu stiu cine a fost, si nici nu vreau sa stiu, pentru ca n-as mai raspunde de actele mele... Nu spun ca il urasc pe cel care a savarsit o fapta atat de denigranta, pentru ca viata mi-a aratat deja ca orice fapta are si rasplata, iar roata se poate intoarce oricand... Cel mai mult ma doare ca, poate o ura ce ni se adresa noua, ca oameni, s-a rasfrant asupra unui biet suflet nevinovat... Un suflet pe care l-am crescut si l-am iubit cu desavasire, si l-am fi iubit inca multi ani de acum incolo...
Nici nu vreau sa ma gandesc la cum va fi in weekend, cand voi ajunge in Dobarlau, si voi astepta sa fiu intampinata de el, la poarta, si voi ramane cu asteptarea... In loc sa il gasesc pe Maxx, o sa gasesc un petic de pamant proaspat rasturnat, si va trebui sa ii pun si o piatra funerara... ATAT...
If you pick up a starving dog and make him prosperous, he will not bite you. This is the main difference between a dog and a man...
Rest in Peace, my beloved Maxx!
Comentarii