20 Octombrie 2008


Cand te astepti mai putin lumea devine un montagne-russe... Te invarte, si te invarte, si iar te invarte pana te ameteste de tot... Nu m-au tentat niciodata parcurile de distractii, sunt mult prea alerte pentru mine, dar singurul loc de la care nu m-as da inapoi e Disneyland-ul... Cert e ca am dat o definitie mult prea practica conceptului de montagne-russe... Mai degraba am vrut sa descriu cam ce imi provoaca mie auzul acestui cuvant- o stare de deconcertare totala, si un cocktail de multe alte senzatii, intrebari si pareri...


Ma gandeam ca viata ia turnuri, intocmai montagne-ului- desi acesta are un ritm nehotarat, stii ca ceva mai rau decat a-ti simti stomacul in gat nu poti pati... In viata, ritmul lucrurilor e ori lenes, ori de-a dreptul izbitor... Orice asteptare are o dezamagire, orice rau are un rau si mai mare, si ajungi la concluzia ca ti-ai dorit schimbarea exact degeaba... N-a fost prost cel care a afirmat ca e rau cu rau, dar mai rau fara rau... Ma tot gandesc la chestia asta pentru ca au loc niste schimbari destul de radicale in familia mea, si pentru ca ma iluzionasem ca va fi mai bine- dar se pare ca am ajuns sa plang dupa un vechi sistem, care s-a dus de rapa din cauza coruptiei, in special, dar si a nesimtirii propriu-zise a multora... Acum nu mai conteaza, ce-a fost a fost, nu se mai intoarce, viata merge mai departe orice-ar fi...


O alta chestie care loveste, e un lucru pe care poate cu totii l-am practicat la un moment dat- intoarcerea cu spatele catre trecut... Cu totii ne-am intalnit pe strada, dupa o perioada de "n"spe ani cu nu mai stiu ce coleg de la gradinita, si desi trasaturile fizice ni s-au parut familiare, am preferat sa trecem mai departe, fara a spune nimic, in loc sa ne satisfacem macar curiozitatea de a afla cu exactitate cine e... Bine, acesta e doar un exemplu ales la intamplare, si totusi, cunosc pe cineva, care ori de cate ori intalneste o figura cunoscuta, de acum 30 de ani, din liceu, sau de oriunde altundeva, intra in vorba cu el si nu se lasa pana nu il descoase cum si cand l-a cunoscut... Poate parea deranjant, dar e dragut sa intalnesti oameni pe care ii dadusesi disparuti de ani de zile... Si poate chiar disparitia asta din peisajul vietii mele, a unor persoane pe care le iubesc, da nastere la fobia aceea... Dar cum se spune ca nu e bine sa te temi de ceva, pentru ca exista posibilitatea ca acel ceva sa se intample, ar fi cazul sa renunt la tot felul de astfel de chestii nefondate...


Mi se pare o nesimtire sa treci pe langa rudele tale, pe strada, si sa te prefaci ca nu le cunosti, chiar daca nu le-ai mai vazut de ceva timp, si nu ai o legatura stabila cu ele... Sa nu aud riposte, pentru ca am patit-o in urma cu vreo 2 ani, cand mergeam pe strada, sa ma intalnesc cu varul meu, culmea, primar, si dupa ce-mi arunca o privire mai mult decat tampa, sa treaca mai departe...

Am ajuns de la ceva, la cu totul altceva, dar asta e deja obisnuinta... Ah, era sa uit... Cat despre intorsul spatelui catre trecut, am fost surprinsa sa constat in prima zi de facultate, ca un un om pe care nici macar nu l-am vazut timp de 4 ani, ce sa mai zic de vorbit cu el, are bunul simt de a saluta, intreba de sanatate etc, formal, bineinteles, dar asta tine si de buna crestere... Nu a fost nevoie de plecaciuni, de ofrande cu atat mai putin, ci de o urma de educatie, intr-o lume atat de sclipitoare, dar putreda in adancurile sale...


Tocmai aseara vorbeam cu Ralu ca am ajuns sa caut micile placeri ale vietii in ceilalti... Multi, putini cati sunt, dar tot e bine... Mai pot spera in salvarea lumii...

Comentarii

Postări populare