Decembrie, trei
Ca să o fac şi mai frumoasă- ziua, mă refer- am şters postul anterior. Pentru că aşa am vrut eu.
Şi pentru că, după ceea ce am văzut în astă mirifică seară în cadrul confruntării dintre cei doi prezidenţiabili, m-am convins că totul e inutil. Orice-ar fi, orice-am face, oricum am alege, legaţi la ochi, stând în mâini, ori în cap, votând în alb, în roz, ori în verde tărcat, tot un bou ajunge la Cotroceni. End of subject.
Azi a fost o zi atât de frumoasă, de caldă, în care am simţit cum absorb optimism şi zâmbete de la cei din jur. Am petrecut două ore minunate în compania unei fiinţe de asemeni minunate, pentru care nu cred că voi avea niciodată cuvinte şi gesturi suficiente pentru a-i mulţumi. Azi, am încercat să îi mulţumesc cu un mic cadou, pentru că tot începusem ieri să vă povestesc cât de frumos e sezonul ăsta de sărbătoare. Şi... mi-am reconfirmat că, periodic, avem nevoie de astfel de persoane în peisajul vieţii noastre. De oameni cărora nu le e frică de boli, de disponibilizări, pentru simplul fapt că sunt conştienţi de propria valoare; oameni care nu îşi pierd niciodată speranţa, care nu îşi uită scopul nobil, indiferent de cât de mult ar suferi pentru a-l duce la indeplinire; oameni care încearcă să aducă frumosul, prin cultură şi artă, şi în viaţa semenilor lor; oamenii aceia de o simplitate mirabilă, dar de o esenţă intelectuală copleşitoare.
Aveam nevoie de ceaiul ăsta fierbinte de azi, aveam nevoie de o doză de energie venită de la o persoană de care îmi era dor.
De câtva timp încoace, m-am săturat de personaje ursuze, care calcă în picioare gânduri şi clipe, de oameni care îmi plâng cu sughiţuri pe umăr. Îmi place să îi ajut, dar...? Pe mine, atunci când plâng, deşi nu obişnuiesc, cine mă ajută?
Şi pentru că, după ceea ce am văzut în astă mirifică seară în cadrul confruntării dintre cei doi prezidenţiabili, m-am convins că totul e inutil. Orice-ar fi, orice-am face, oricum am alege, legaţi la ochi, stând în mâini, ori în cap, votând în alb, în roz, ori în verde tărcat, tot un bou ajunge la Cotroceni. End of subject.
Azi a fost o zi atât de frumoasă, de caldă, în care am simţit cum absorb optimism şi zâmbete de la cei din jur. Am petrecut două ore minunate în compania unei fiinţe de asemeni minunate, pentru care nu cred că voi avea niciodată cuvinte şi gesturi suficiente pentru a-i mulţumi. Azi, am încercat să îi mulţumesc cu un mic cadou, pentru că tot începusem ieri să vă povestesc cât de frumos e sezonul ăsta de sărbătoare. Şi... mi-am reconfirmat că, periodic, avem nevoie de astfel de persoane în peisajul vieţii noastre. De oameni cărora nu le e frică de boli, de disponibilizări, pentru simplul fapt că sunt conştienţi de propria valoare; oameni care nu îşi pierd niciodată speranţa, care nu îşi uită scopul nobil, indiferent de cât de mult ar suferi pentru a-l duce la indeplinire; oameni care încearcă să aducă frumosul, prin cultură şi artă, şi în viaţa semenilor lor; oamenii aceia de o simplitate mirabilă, dar de o esenţă intelectuală copleşitoare.
Aveam nevoie de ceaiul ăsta fierbinte de azi, aveam nevoie de o doză de energie venită de la o persoană de care îmi era dor.
De câtva timp încoace, m-am săturat de personaje ursuze, care calcă în picioare gânduri şi clipe, de oameni care îmi plâng cu sughiţuri pe umăr. Îmi place să îi ajut, dar...? Pe mine, atunci când plâng, deşi nu obişnuiesc, cine mă ajută?
Comentarii