Nu mai vrem să avem timp

Ori de câte ori privesc în jur şi văd doar lume îmbufnată, îngândurată, fie din cauza grijilor, fie din cauza asteniei de toamnă, nu mă pot abţine să nu îmi zic, în sine, că oamenii aceştia nu au timp să se uite în jur.

Îmi povestea bunicul meu adoptiv, cum, odată, pentru că fusese ajutat la nu-ştiu-exact-ce-anume de către un vecin, l-a invitat pe acesta să mai zăbovească un pic la un pahar de vorbă, în curte. I-a oferit un chaisse-longue, şi, după ce a studiat preţ de câteva minute peisajul ce i se aşternea în faţa ochilor, domnul vecin a exclamat: Ce pădure frumoasă e pe dealul din faţa noastră! Nici n-am apucat s-o văd până acum... Da, sunt vorbe spuse de un domn trecut binişor de patruzecişiceva de ani. Aţi văzut, sper, aici destule poze de la Dobârlău încât să vă daţi seama ce a pierdut.

Pe stradă, lumea merge cu capetele plecate. E drept că trebuie, din când în când, să mai priveşti şi pavajul străzii pe care mergi, pentru că nu ştii niciodată în ce minunăţii îţi poţi rupe ceva, dar nu-i deloc cazul să adopţi poziţia slugii în faţa stapânului.
Asta mă face să mă întreb câţi dintre oamenii de azi mai alocă măcar 10 minute pe zi spre a privi cerul. Întotdeauna am considerat cerul o minune. Un spectacol ce se schimbă cu fiece minut ce trece, şi orice boare de vânt ce bate. O pânză de pictor, ce cu îndemânare zugrăveşte câte-un Soare în fiecare zi, mai vesel, mai zâmbitor, mai mohorât- după vreme- o stea, două, o sută, câte are el chef, şi-o Lună. O feliuţă de Lună, o Lună cu burtică, o Lună dodoloaţă, o Lună pătată, sau, la fel de îndemânatic, o Lună rozalie.

Oamenii ăştia caută degeaba o fericire mare, pentru că ei nu sunt în stare nici măcar să-şi bucure ochii cu ceva ce pare atât de obişnuit, însă oferă un sentiment aparte.

Mă întreb dacă au timp şi răbdare să-şi arunce măcar o privire în oglindă. Să-şi privească chipurile încruntate şi ochii reci, spre a-şi da seama că viaţa poate fi frumoasă şi din lucruri mărunte.