Primul an!

Am făcut-o şi pe asta- am reuşit să "cresc" blogul timp de un an. De ce zic "cresc"? Deoarece, la câtva timp după ce l-am creat, mi-am dat seama că nu mai pot fără el.... Că trebuie ca de fiecare dată când am o idee, un sentiment sau un nerv, trebuie să postez ceva- mai succint, mai vorbă-lungă, mai o melodie şi-un clip, sau, la începuturi, câte-o poezie.
Nici măcar nu m-am gândit prea mult ce să scriu de astă aniversare, pentru că azi m-a dărâmat aerul curat şi soarele prietenos ce ne-a zâmbit din înaltul cerului albastru.

În anul care a trecut, am realizat multe, am stricat poate şi mai multe, dar oricum ar fi, e bine că a fost aşa, şi nu altfel.
Am consemnat multe, poate am omis şi mai multe, dar arhiva de 200 şi vreo 30 de posturi confirmă că activitatea mea e prolifică. Suficient de prolifică cât să fiu mulţumită, şi să-mi doresc să o menţin aşa timp îndelungat de-acum încolo.
N-a existat moment de fericire, de furie sau de plâns pe care să nu-l fi trecut prin taste, şi n-a existat perioadă prea ocupată, în care să nu scriu nimic- s-a văzut asta în momentul când am vrut să iau o pauză şi nu m-am putut ţine departe mai mult de câteva zile.
Ok, dacă e nevoie, o recunosc ca pe o dependenţă. E singura mea dependenţă, unde mai pui că e şi bună- nu-mi distruge nici plămânii, dar nici ficatul. Dar, mă stoarce un pic de inspiraţie, atunci când vreau să scriu ceva, şi nu ştiu nici ce, nici cum.
După cum spuneam, n-am pregătit niciun speech, tot ce vedeţi e scris aici de o Oana încercănată, care de-abia aşteaptă să doarmă, aşa că o să trec direct la mulţumirile de rigoare.

În primul rând, vă mulţumesc vouă, celor care daţi enter adresei blogului meu zilnic, săptămânal, sau cum vă place vouă de des; care sunteţi interesaţi într-o oarecare măsură de toate scrierile mele, care mai comentaţi, care îmi daţi sugestii sau mă înjuraţi. De voi n-aţi fi fost, totul s-ar fi oprit demult.
Le mulţumesc acelor puţine, sau multe, persoane la număr (depinde din ce unghi priveşti situaţia), care mă suportă zi de zi, şi fără de care n-aş găsi mereu alte şi alte subiecte, n-aş ştii niciodată ce melodii să postez, şi nici nu mi-aş găsi locul în lume. Îi mulţumesc Pesicii mele, îi mulţumesc lui Pitz Ralu, şi nu în ultimul rând gemenei mele, Oana, care, as usual, a fost responsabilă cu tortul.
În ultimul rând, îmi mulţumesc mie... Pentru că de-un an de zile m-am păstrat întreagă, şi la minte şi la corp, cât şi pentru că n-am degenerat într-un specimen social negativ.

P.S. Pupicii, felicitările, masa (nu prea copioasă, că stam prost cu colesterolul pe urmă), şi dansul (mai mult, pentru că face bine la muşchi), au loc... unde vreţi voi.

Acum ar urma melodia cu "cine-i născut în februaarieee, hai sus, hai sus, hai sus..." dar o las pe Pesi Tania să facă onorurile...