Şi visele se împotmolesc

E curios cum, chiar de la vârste fragede, învăţăm să visăm. Învăţăm cum şi ce să ne dorim, pentru noi sau pentru cei pe care îi iubim. Şi, tot la vârsta respectivă, le obţinem, sau nu, prin gângureli, ochi înlăcrimaţi, plânsete sau urlete. Dar atunci a fost atunci, iar visările noastre nu se mai rezumă la prinţese, masinuţe, haine sau pantofiori (deşi tin minte că eu aveam o adevarată obsesie ca pantofii mei să fie cei mai frumoşi, şi să nu aibă nimeni ca mine, bieţii mei părinţi, mă mir cum de m-au suportat până acum!). Pe măsură ce creştem, cresc şi aşteptările noastre de la viaţă, şi implicit aspiraţiile noastre- visele noastre, aşa cum îmi place mie să le numesc.
Unii îşi fac planuri de viitor legate de familie (nevastă/bărbat+vreo nşpe copii, ca să fie, la bătrâneţe), iar alţii visează la lucruri măreţe, îndeplinite de-a lungul unei cariere prolifice, într-un domeniu sau altul, lăsând familia mai la o parte, pentru atunci când vor fi suficient de puternici ca să o şi susţină. Nu cred că mai e necesar să o spun, dar eu mă încadrez în cea de-a doua categorie. Nu ştiu exact ce a fost acel ceva care m-a împiedicat încă de mică să îmi doresc să legăn un copil al meu, sau să visez la o nuntă ca-n poveşti. Nu cred că m-a auzit nimeni exprimându-mi astfel de dorinţe, ba chiar au fost oameni care m-au crezut sărită. Probabil că a fost şi meritul părinţilor mei, care n-au fost genul de oameni care se căsătoresc, mai mult din inconştienţă, sau din dorinţa aprigă de a scăpa de sub jugul părintesc, la 20 de ani. Ba chiar au aşteptat până la 30 şi ceva de ani ca să facă pasul. Probabil că atunci au simţit că au ceva de calitate de oferit, reciproc, în primul rând, iar apoi mie. Vorbeam despre mine, şi am ajuns la altele- tipic Oana.
După cum spuneam, am crescut într-o familie normală- niciodată nu m-am îndoit de asta. Ba chiar le doresc şi altora măcar 10% din tot ce am primit eu până acum. N-am avut niciodată lipsuri, de absolut niciun fel, şi cred că de-asta mă încăpăţânez să cred că mondiala criză e doar un pretext pentru un dezastru ce era iminent.
Spiritul de stabilitate în care am crescut m-a făcut să cred că voi putea, vreodată, şi eu, să îmi creez propria stabilitate, după regulile mele. Spiritul practic al părinţilor mei, m-a făcut să visez la propria-mi afacere- ideal pe care îl am şi acum: o benzinărie, pe lângă multe altele, doar a mea. Şi o voi avea, indiferent de ce s-ar întâmpla.
De când am mai crescut şi eu, am început să avem vise comune, proiecte de afaceri comune, şi ambiţii care mai de care mai încăpăţânate. Dar oricât de mare e ambiţia, şi oricât de frumos e structurat visul, sunt momente în care îţi vine să dai cu toate de pământ, şi să pleci în lumea largă. Criza e unul din momentele astea. Chiar de nimeni, sau mai nimeni n-o recunoaşte, afectează toate ramurile vieţii sociale şi economice. Şi ar fi o minciună sfruntată daca aş spune că nu ne-a afectat şi pe noi, răsturnându-ne într-o oarecare masură totul. Dacă la criză se mai adaugă şi nişte debitori de-a dreptul nesimţiţi şi puşi pe furat, e clar că dezastrul câştigă puncte, în detrimentul viselor.

Astăzi, după muuuult muuuult timp, am simţit că ceva începe să mişte. Că suntem cu un pas, mic de tot, mai aproape de cel mai mare vis al nostru. Că există instituţii şi oameni dispuşi să te ajute, asta, bineînţeles, dacă baţi la uşa care trebuie.
Din cauza că, vreme de atâţia ani, tatăl meu a fost plecat 8 zile din 7, şi cum nu e defel un om vorbăreţ, puţine au fost oportunităţile noastre de a avea discuţii filosofice, aşa cum îmi place mie să le denumesc. Ei bine, de vreo 2 luni tata e mai mult acasă, şi asta mi se părea un lucru rău, pentru că eram obişnuită să îl vad doar câteva ore pe săptămână. Ieri am avut una dintre discuţiile astea. Pe mine mă sperie obiceiul unora de a-ţi spune să stai jos atunci când vor să îţi vorbească. Asta a făcut şi tata ieri, şi eram sigură că e vorba de ceva extrem de serios. Am dus tratative, iar astăzi s-au luat măsurile necesare pentru a trage remorca cu vise afară din noroi.

De câteva ore, deşi nu vreau să mă precipit, afişez un zâmbet ce poate părea cretin, pe chip, dar nimic şi nimeni nu mă va prost dispune azi.

Nici măcar examenul de mâine, şi faptul că n-am învăţat mai nimic.