Ca să vezi

După ce azi-noapte am dormit mai bine şi am visat mai frumos decât am făcut-o în ultima vreme, am avut o dimineaţă zâmbicioasă şi relaxată. Nu prea relaxată, pentru că aveam de parcurs un nou un tur de forţă pe tărâmul ştiinţei.

Binedispusă cum eram, pe la 10 juma' -11, înşfac sacul cu resturi menajere, cobor scările, observ saci cu moloz aşezaţi în şir indian la uşa vecinului care mi-a bârâit ziua de ieri. Parcurg agale trotuarul din faţa blocului, ajung la ţarcul de gunoi de la capătul acestuia, de chei nu mai am nevoie, pentru că cercetătorii/cotrobăitorii de etnie rromă au reuşit să omoare şi broasca porţii. Arunc cu dispreţ săculeţul în pubelă şi plec... Zgribulită şi cu gulerul hainei ridicat până pe ochi, şi nu pentru că eram nemachiată, ci din cauza şocului termic suferit odată cu ieşirea afară. Nu, de fapt nu era frig, eu eram cea prea caldă. Parcurg iar trotuarul, introduc cartela vieţii în interfon, urc scările ce duc spre primul etaj. Observ că la primul etaj s-a ars iar blestematul de neon. Aud pe cineva coborând, şi îl văd în capul şirului de scări scuturându-se. Era vecinul bârâitor, profesor pensionar printre altele. Îl salut cu deferenţă, îmi răspunde, şi adaugă: Te cam supăr, zilele astea, cu zgomotul, dar n-am ce face. Eşti în sesiune... Eu(now really?!): Staţi linistit... (prostul nu e prost destul până nu şi semnalizează.) Mă enervez, trec prin întuneric, străbat încă 2 etaje şi ajung în casă.

Ţin să menţionez că vreo oră mai târziu, o aud pe mama încuind maşina. Se intâlneşte în drum spre scară cu domnul vecin bârâitor. Îi spune şi ei the very same s**t. Ea, săraca, aceeaşi replică.

Mă exasperează simţămintele astea civice născute după ce a fost comisă tâmpenia. Eu, una, în întreaga mea existenţă pe verticală, nu ţin minte să fi supărat pe nimeni. Pe nimeni, înafara vecinei isterice, care şi-a vărsat pe mine nervii din cauză că n-are ea bani să se controleze la cap. Nu ascult manele, nu ascult manele la maxim. Nu stau la sedinţă în faţa blocului, răcnind cât mă ţin plămânii, ca să audă tot cartierul cât sunt dă dăşteaptă (fata lu' tata). Nu bubui atunci când merg prin casă, din simpla raţiune că deţin şi folosesc vreo 15 perechi de papuci de casă (e o altă pasiune de-a mea), şi nu pantofii, trocadeii şi bocancii de stradă, aşa cum fac alţii. Nu ţin chefuri cu dansuri ţopăitoare, gen sârba-n căruţă, de zici că vine plafonul pe tine. Nu fac nimic care să deranjeze. O să ziceţi "Da' ce, tu nu renovezi niciodată?" Ba da, renovez, dar orientez acţiunile în aşa fel încât să deranjez numai intervalul orar în care lumea e la serviciu, la şcoală, la plimbare. Adică nu în intervalul de somn 14-16, şi nu când au oamenii examene. V-am mai povestit eu de manelara de la 4, care asculta manele (aceeaşi melodie repetată obsesiv, timp de 2-3 ore), de duduia mobila prin casă, în timpul bacului. Eh, oamenii ăştia care sunt expresia vie a nesimţirii, a proastei-creşteri şi a moldovenismului îmi mănâncă orice urmă de îngăduinţă.

Să aveţi o miercuri frumoasă şi fară ploaie, că asta anunţau adineauri la radio, şi cu vecini pe silent mode!