Pfffff...

Nu ştiu ce zi aţi avut voi, dar la mine a fost cireaşa de pe tort. De pe un tort stricat demult, bleah. Anyway, am scăpat de romanul ăla care m-a făcut să tremur de dimineaţă mai repede decât m-aş fi aşteptat. De ieri seară mi-am tot repetat în gând că TREBUIE sa mă adun. Pentru că am devenit un pic poate prea boemă pentru ceea ce sunt eu de fapt. Mă pierd în visări şi cai verzi pe pereţi mai mult decât o făceam odinioară.

Iar acum, din motive întemeiate, de câteva zile s-a agravat visarea. N-am mai avut demult fluturi în stomac, si mă tem că mi-i închipui doar. Dar nu, ştiu că sunt acolo. Şi era o stare de care îmi era dor, chiar dacă, uneori, îmi afectează concentrarea.

Nu ştiu dacă aţi observat, dar am avut dreptate acum vreo două săptămâni, când am spus că suntem mai aproape de primăvară cu un strop de zăpadă topită. A fost o vreme superbă azi, sau poate doar mie mi-a părut aşa. După ce treci o probă de foc, e normal ca lumea să-ţi pară însorită şi zâmbăreaţă, chiar de nu e.
Probabil că în momentele astea ar trebui să învăţ, din nou, şi iar. Dar nu ştiu cum se face- când e omul mai obosit şi mai stresat, atunci se găseşte câte-un vecin binevoitor care să spargă ziduri, să bată cu barosul sau să facă felurite operaţiuni, cu maşinării care mai de care mai zgomotoase. Asta s-a întâmplat şi azi după-amiază, când am vrut şi eu, ca orice om care n-a prea dormit azi-noapte, să se odihnească măcar o oră. Odihneşte-te dacă poţi, Oana!
Acum, toate astea s-au soldat cu o durere apăsătoare de ţeastă şi cu un pumn de pastile amare înghiţite.

Am rămas în urmă cu toate noutăţile, cu bloggăreala din jur, cu ştirile... Ba nu, mint- azi s-a mai iscat un scandal de proporţii (cum sunt toate scandalurile de altfel, de la crimele de pe 15 Nov şi până la faptul că Ramona Gaboriţa s-a prostituat pentru un concediu în Cocârţ Dubai)- cel în care Nikita, femeia bărbat-bine, e acuzată de proxenetism... Nu ştiu dacă vă daţi seama, dar facem parte dintr-o societate absolut aparte. Sunt convinsă că, de eram născuţi în alt colţ de lume, ne-am fi plictisit de moarte.
Urmează alte două zile de haos intelectual şi psihic. În weekend plec undeva, să nu mai văd pe nimeni.

P.S. Azi se împlineşte un an de când am făcut poza asta. Un an de când s-au întors primele brazde de pământ, săpând fundaţia casei. Pare că au trecut câteva zile- eram fericită atunci. Şi era iarnă, frumoasă, albă, şi rece.