Strange things happen lately

Acum vreo zece minute, în timp ce mă chinuiam să reuşesc să înghit ceva din farfuria plină cu mâncare ce tocmai îmi fusese servită, am luat hotărârea ca după ce trece s(tre)siunea sa mă duc să mă caut. La medic, ori să-mi fac analizele.
E drept, de vreo 3 luni, trăiesc cel mai mare coşmar pe care îl poate trăi vreun om. De fapt, suntem 6 persoane care trăim acelaşi coşmar, şi numai noi ştim cum şi ce facem ca să mergem mai departe, cu capul sus, şi cu aparenţele de rigoare ca faţadă a tuturor problemelor. În fine, cred că de la asta mi se trag toate.
De câteva zile observ că am devenit extrem, dar extrem de împiedicată. Unde mai pui că mi-am pierdut pofta de mâncare. Eu, cea care mânca de câte 10 ori într-o zi. De împiedicată, n-am fost de când mă ştiu, sau am fost, dar în limitele normalului... Adică, hai o dată la un an de zile, mai scap ceva din mână, mai calc pe cineva pe-un picior sau mai ştiu eu ce altă minunăţie, dar de vreo câteva zile, dau în foc cafeaua de dimineaţă, apoi, după ce cu chiu-cu-vai reuşesc s-o şi torn în căni, o cană o mai dau şi pe faţa de masă şi tot aşa. Joi, am avut ceva cu viaţa unei colege- am călcat-o de vreo 2 ori pe picioare. Eu, aia căreia îi place să n-aibă firicel de praf pe suprafaţa încălţămintei. Nu ştiu ce-am mai făcut, cert e că sunt aeriană total.
După cum spuneam, de câteva luni trăiesc cu noduri care mă îneacă, în special în gât şi în stomac. Şi nu-s noduri de frică, ci de groază. Mă simt bine doar când văd lume. Nouă, veche, cum o fi, numai să nu fiu singură.

Azi, în loc să stau cuminte şi să învăţ, că şi-aşa am examen mâine dimineaţă, nu dom'le, mă mănâncă tălpile să mă dau pe undeva. La drum întins dacă-i posibil. Prima oprire, la Stupini, cu treburi, apoi oprire cu alimentare de prăjituri şi cafea la Bod. Ies din maşină, aud ceva fâsâind. Dau roată maşinii, mă uit la roţi, îmi zic: Mi se pare.
Intru-n curte, toate bune şi frumoase, stăm la taclale, vine Ali şi-mi zice că îmi fâsâie roata, mama ei de roată. Noroc că Hărmanul cu al lui renumit centru de vulcanizări e doar la câţiva kilometri depărtare. E cea de-a doua mea pană. Prima a fost una urâtă de tot- cu ruperea cauciucului pe lângă jantă şi tot setul- incluzându-mă pe mine şi pe mama, care împiedicate cum suntem, a trebuit să apelăm la juma' din populaţia activă a Dobârlăului ca să ne schimbe roata. Rezolv fâsâitura, mama ei de fâsâitură. Revin la Bod, unde iar ne pierdem în taclale.
Pe drumul spre Brasov am simţit o poftă aprigă de a asculta o muzică turbată la maxim. Şi cum în general sunt relativ liniştită în privinţa sunetelor şi a muzicii, de data asta a fost cu muzica blană, ca să folosesc un termen care o va face pe Pitz Ralu să râdă în hohote:))
Culmea e că terapia a dat rezultate- am ajuns în Braşov mult mai veselă decât am plecat pe la prânz, cu chef şi nu prea de învăţat, dar destul de optimistă că lucrurile merg înspre bine.
Trebuie să meargă înspre bine.

Să aveţi o luni fără ploaie, şi o săptămână reuşită!