De-ale mele

Pentru mine, joia, după sâmbătă şi duminică, e cea mai fericită zi din săptămână. Pentru că sunt liberă, după o zi infernală de miercuri, care ieri nu a fost nici pe departe infernală, ci mai degrabă lejeră, pentru că n-am facut mai nimic. După cum spuneam, joia e frumoasă. Ţin minte că atunci când eram în liceu, dacă era joi, era semn că săptămâna era pe sfârşite. Dacă e joi, mâine e vineri- şi gata. Vine liberul ăla mare, care trece repede. Aşa se întâmplă mereu.

Pentru că tot eram liberă şi dormisem bine noaptea (culcându-mă de la 22, mai rău ca babele, cred şi eu!) aveam planuri mari pentru ziua de azi. Voiam, în primul rând, să-mi clarific situaţia la cea de-a doua facultate. Unde am mers şi m-am rugat (aproape cu lacrimi de crocodil în ochii-mi ca murele) să fiu exmatriculată. N-au vrut. Tre' să aştept până la vara, până are rectorul chef. Şi, când probabil n-o să mai am eu chef să le mai dau şi alţi bani.

Azi-noapte visasem că ridic (a se citi "zidesc") un zid... Şi cică e de bine. Bine, dacă voi ziceţi.

Încă un drum până în capătul celălalt al oraşului, la curent. Unde funcţionarii nu şi-au revenit după revelioane şi Sfinţi Ioni sărbătoriţi cu fast aseară- exact ceea ce vă ziceam luni, sau duminică, sau nu mai ştiu când. Probleme şi acolo, cu facturi şi cozi de sorginte comunistă, care din punctul meu de vedere n-ar avea de ce să existe atâta timp cât sunt 10 ghişee, dar doar 2 tanti care se ocupă de încasarea banilor. Toată lumea face mărunţel din buze, mai înjură un politician, mai înjură funcţionara care zace prin vreo toaletă, cu ţigarea în dreapta şi cana de cafea în stânga. O doamnă la vârsta a treia aproape că mă axfixiase cu mirosul de parfum îmbătrânit în sticlă, iar un domnişor şi o domnişoară de vreo 30 de ani, aproape că se urcaseră pe mine- atât de dornici erau de a-şi trăi povestea de amor în public. Gata, după ce am lămurit că nu sunt eu de vină că ei nu vor să factureze curentul pe care îl consum, plec.

Ninsoarea se înteţise, lumea era tot mai îmbrăcată şi mai dornică să se mişte mai repede pentru a scăpa de vânt.

Acasă. Mâncare multă, pentru că eram oarecum nervoasă, şi caldă... şi gustoasă... şi foarte multă- am reuşit performanţa de a recâştiga 2,5 kile din cele 4 de care scăpasem la finele lui decembrie.

Plăcerea vieţii mele îndeajuns de agitate- somnul de după-amiaza. Nu pot să trăiesc fără. Înainte de somn, fac revista presei. Termin ziarele, introduc dopurile de urechi, că nu se poate altfel, mă cuibăresc în pătură, cu Bubu laolaltă, care torcea ca stricat. Sună Pesi. De fapt nu sună, dă doar beep, ca să mă deranjez tot eu să mai cobor încă o dată din pat, să iau alt telefon, să butonez, să o sun, să aştept să răspundă. Şi a urmat cea mai simpatică conversaţie a noastră din ultima vreme:

T: Ce faci, Pesi?

O(concomitent): Ce faci, C**e?

T: Eu te iau cu "Pesi", tu mă iei cu "C**e"?:))

Uite d-asta te iubesc eu cel mai mult, şi tot de asta mi-e şi cel mai dor... De toate lucrurile noastre, pe care le-am împărţit şi răsîmpărţit timp de atâţia ani. Şi pe care acum le împărţim doar ocazional. Mult prea rar în comparaţie cu cât eram obişnuite.

După-amiază, când îmi beam cafeaua, mi-am amintit de sandwich-urile noastre, mari cât zece zile de post. De sticlele noastre cu ceai, al meu de hibiscus, al tău verde, care era cald dimineaţa când ajungeam la şcoală. De fursecii pe care îi face mama, şi de care nu numai tu erai îndrăgostită. De cana pe care i-am furat-o Djoinei, şi de care, ca doua blege ce suntem, am uitat ce-am făcut cu ea.

Mi-e dor de tine şi punct.

P.S. Am şi eu, ca tot omul, zile în care mă năpădesc nostalgiile.