Simplu, Oana

Daca ziua de miercuri nu te doboara, in mod sigur te oboseste intr-atat, incat sa te odihnesti pe deplin joia... Dupa ziua haotica de ieri, in care am alergat de colo colo, am mai invatat ceva util pentru viitor, dar am si stat la barfa cu Pisi Ioa, mi-am promis ca azi, indiferent de urmari, plec in lumea larga... Lumea larga insemnand Dobarlau, dupa cum in copilaria unui var de-al meu, lumea larga insemna vita-de-vie din gradina bunicilor:))... Zis si facut... Daca ieri a fost doar o zapuseala calduroasa si care iti provoca mici broboane de sudoare pe frunte, azi a fost o zi cu adevarat superba... Am privit cu mandrie cum se pune tigla pe casa-mi, am gradinarit, am luat masa in aer liber si curat, am alergat dupa o vaca, m-am jucat cu "iubita" raposatului meu Maxx, Hera... Am si reusit sa fac ceea ce n-am putut niciodata de cand ma stiu- sa dorm in iarba... Am strans cateva perne, mi-am gasit o panta, pe terenul unui vecin, m-am infasurat cu o paturica, pentru ca batea vantu...

M-am gandit de cateva ori sa mai scriu despre ceva care ma tot framanta de ceva luni, si parca tot imi era frica... Sa nu jignesc, sa nu ranesc... Am luat hotararea... O sa spun ca mi-am pierdut orice urma de respect fata de niste oameni care au mintit cu nerusinare doar pentru a ma face sa ma simt prost... Am pierdut orice urma de afectiune, oricat de mica, fata de o persoana pe care, in unele momente, am considerat-o un umar de nadejde in a-mi varsa nervii sau dezamagirea... Cu totii cunoastem genul de om care se napusteste cu toata forta asupra a ceva ce ti-a apartinut in trecut, si chiar daca nu te afecteaza in mod direct, ceva, ceva tot spune despre caracterul fatarnic al respectivei persoane... Nici nu ma mai intereseaza daca va citi asta, sau daca va avea curajul sa "se simta"... Consider asta un capitol incheiat definitiv, si fara drept de apel... Desi luni, a fost o zi frumoasa... Printre ultimele raze de octombrie inca mai zboara, destul de agitate, frunzele multico...

Dupa cum deja unii dintre voi au aflat din posturile anterioare, am inceput, am continuat, si acum incheiat, o saptamana desavarsita... Sunt din ce in ce mai mandra si mai optimista in ceea ce priveste sintagma "viitorul suna bine"... Cred ca m-am oprit cu ziua de joi... Asa ca, urmeaza vinerea... Vreme plictisita, chef de viata egal cu zero... Spre seara, m-a agatat un tip... Nu stiu cum il cheama, mi-a zis, but who cares?... Texte de 2 lei, un moment de neatentie, care era sa-l coste pe nefericit un accident de circulatie... Mi-e deja sila... Raman la iubirea mea eterna, cu care am saptamana asta intalnire intr-o oarecare intersectie... Sambata, chiul de la curs, plimbare(de data asta, cu rost) la Dobarlau... Incotosmanata ca la Polul Nord, am purtat caciula in octombrie, eu care n-am mai purtat de cand eram mica si nestiutoare... Ce-i drept n-a fost nimic rau in ziua de ieri... Doar ca a facut parte dintr-o saptamana "rea"... De fapt, a trebuit sa pun la punct ni...

Postez clipul asta pentru ca mi-a facut ziua mai frumoasa, inca din primele ore ale diminetii, cand l-am descoperit... Pentru ca mi-a dat ceva la care sa ma gandesc, intr-un mod mai mult sau mai putin serios... Cu alte cuvinte, pe mine m-a surprins, pentru ca ma asteptam sa vad si sa aud cu totul si cu totul altceva... P.S. Postul acela nervos se amana, din motive inca necunoscute...

Cateodata tind sa fiu mai rautacioasa si mai acida decat de obicei... In mod normal, ma enervez repede, si dupa ce ma descarc, imi trece la fel de repede... Asa s-a intamplat si aseara... Am aruncat cu ou si cu otet in tot ce ma enerva la ora respectiva... Nervii mei de miercuri noaptea, inspre joi, se datorau ritmului meu de viata tot mai haotic, din care nici macar eu nu mai inteleg nimic, absolut nimic... Saptamana asta a fost o adevarata batalie cu ceilalti, dar si cu mine... Luni nu mai stiu ce s-a intamplat, desi am retinut esentialul- o zi excelenta din punct de vedere prost... Marti a continuat in acelasi ritm, cu nervi peste nervi, o clumsy Oana, care a daramat un ghiveci si si-a umplut jumatate de camera cu pamant... Un drum esuat pana pe Colina vietii, de la capatul lumii, si sa nu isi imagineze cineva ca acela e ultimul drum degeaba... No way... Miercuri am alergat prin trafic ca o nebuna, pentru 20 de minute de asa-zisa scoala... And then, guess what ? Trei cursuri suspend...

Asta e a doua oara cand scriu aici noaptea... Nu-mi place, desi majoritatea ideilor imi vin in cap noaptea... Tocmai cand ma gandeam ca maine am zi libera, ca ma duc si eu ca tot omul sa ma destind, la Dobarlau... Ca trebuie sa am mintea fresh pentru o meditatie profunda in mijlocul santierului, pardon, naturii... Conversatii pitzipongice incheiate cu brio, o escapada la Bucuresti planuita de Pitz Ralu, barfe si ras... Ingurgitez o clatita cu gem de prune, cum imi place mie... Toaleta de seara completa, nu va mai zic ce lapte demachiant, creme si alte alea... Astept eu ce astept, pentru ca vecinii mei de deasupra, de fapt si de drept as putea sa-i numesc chiar iubitii mei vecini, sa-si termine partida de sex... De unde stiu? Patul, dom'le, patul e vechi si scartaie... Libidinos si chiar mai mult de-atat... Si cum ziceam, maine zi libera, somn delicios... De unde... Ma pune, nu stiu cine sau ce, sa nu las telefonul pe silent, ca doar deh, daca apeleaza cineva la bonomia mea in toiul...

Niciun loc nu e inoportun pentru a-ti satura dorul... Azi-dimineata, langa prafuitul Modarom, am primit poate cea mai sincera imbratisare... Orice-ar fi vreodata, si orice-am face, la oricati kilometri departare ne-am afla, unele lucruri pur si simplu nu se uita... Iti raspund si eu cu aceeasi minune...

Cand te astepti mai putin lumea devine un montagne-russe... Te invarte, si te invarte, si iar te invarte pana te ameteste de tot... Nu m-au tentat niciodata parcurile de distractii, sunt mult prea alerte pentru mine, dar singurul loc de la care nu m-as da inapoi e Disneyland-ul... Cert e ca am dat o definitie mult prea practica conceptului de montagne-russe... Mai degraba am vrut sa descriu cam ce imi provoaca mie auzul acestui cuvant- o stare de deconcertare totala, si un cocktail de multe alte senzatii, intrebari si pareri... Ma gandeam ca viata ia turnuri, intocmai montagne-ului- desi acesta are un ritm nehotarat, stii ca ceva mai rau decat a-ti simti stomacul in gat nu poti pati... In viata, ritmul lucrurilor e ori lenes, ori de-a dreptul izbitor... Orice asteptare are o dezamagire, orice rau are un rau si mai mare, si ajungi la concluzia ca ti-ai dorit schimbarea exact degeaba... N-a fost prost cel care a afirmat ca e rau cu rau, dar mai rau fara rau... Ma tot gandesc la chestia a...

De-abia cand am scris data mi-am dat seama cat de mult a trecut si din luna asta, si cat de aproape suntem de iarna... Dimineata am vazut iar zapada, si a fost de-ajuns ca sa-mi stric, partial, ziua... De vreo ora incoace am starea aia in care as ucide barbati casatoriti si as condamna la spanzuratoare o tipa care isi inseala iubitul... In jur de 1.75... Par saten, ochi caprui, alunita destul de vizibila deasupra buzei superioare, zambet indecis... Pulover verde, camasa maro, blugi si pantofi de piele intoarsa maro... De fapt de la pantofi a inceput totul sa-mi sara in ochi... Mare businessman in domeniul instalatiilor sanitare... Conduce un A6 bleumarin... De fapt, are toata gama de culori in dulapul cu pulovere... Pantofii- aceiasi, dar impecabili de fiecare data... Privire tot indecisa... Scaun de copil pe bancheta din spate a masinii... Acum m-am enervat ca nu gasesc pantofi ca cei ai "cavalerului" din poveste... These ones are way too shiny, not to mention anything else...

Ma cert cu Pesi... Cearta- impropriu zis, doar o diferenta de opinii... Pe tema ca eu am pofta de Viena... Mi-e dor de Viena... Si am murit de invidie cand mi-a povestit vara-mea pe unde s-a plimbat in luna de miere, in Viena... Ma enerveaza timpul care ma desparte de ultimul drum acolo- 2 ani... E drept ca o parte din calatoria aia mi-a cam stricat pofta de atunci- si de viata, dar si de mancare... Dar tot ce e urat se sterge, lucrurile frumoase raman... Si Viena e frumoasa, si m-as muta acolo intr-o clipita... Fara bagaje chiar, pentru ca as avea de unde sa fac shopping... De ce ma cert cu Pesi? E simplu- eu vreau, si m-as duce, desi in momentul de fata am alte prioritati in viata, ea nu vrea, tocmai din cauza unor prioritati... Solutia ei? O sa avem timp mai tarziu... Riposta mea? La 40 de ani- no way... Acum e momentul... Atunci o sa fii mult prea ocupat cu altele ca sa mai ai timp sa te bucuri cu adevarat, sa respiri aerul vienez, sa faci kilometri prin magazine, sa le raspunzi ...

La cateva luni, incepem sa gangurim, apoi sa rontaim fel de fel de lucrusoare, dintre cele mai ciudate (in cazul meu, un mielusel de cauciuc) ca sa ne scarpinam gingiile din care isi fac aparitia primii dintisori... Incepem sa pasim, sarim din patuturi, facem nazbatii (eu mancam frunze de ficus si perete...). Mai trec cativa ani, si vine vremea sa ne adaptam unui colectiv, si primul loc in care incepem socializarea propriu-zisa e gradinita... Nu am prea multe amintiri relevante din perioada aceea- exceptand faptul ca mi-am pictat, plina de talent, uniforma, mai exact sortuletul acela dintr-un material ce mi se parea, si imi pare si acum, destul de ciudat... N-am fost genul de copil, si tin minte ca multi oameni ma condamnau pe vremea aia, care sa isi petrece timpul in fata blocului... La noi, la romani, cred ca a devenit o adevarata mentalitate, dar si o mondenitate sa pierzi timpul aiurea, cu diverse grupari, mai mult sau mai putin huliganice, mancand seminte sau batand pur si simplu ...

Avand in vedere ca am trecut de data de 1 octombrie, cu totii ar trebui sa avem preocupari mai mult sau mai putin academice... Asta am incercat si eu sa fac, azi, cand am observat ca imi "place" atat de mult la scoala, incat am inceput sa asist si la cursurile altor facultati... Cineva o sa zica in mod sigur ca am luat-o razna, desi unii s-au uitat destul de suspicios la mine, inca de pe la pranz... Asta e... Inafara de faptul ca pentru 100 de minute eu si Pesi am redevenit colege de banca, tot pentru atatea minute mi-a trecut fobia aceea care tot imi da tarcoale de catva timp... M-am simtit bine cand o zaream pe Vane, undeva in dreapta mea- am retrait momentele cele mai dragute... Si asta imi confirma teoria pe care am elaborat-o in miez de noapte, acum cateva saptamani, cand ar fi trebuit de fapt sa dorm, conform careia nu avem nevoie de poze ca sa ne amintim... Cel mai bun suport al amintirilor e sufletul si memoria noastra... Hartia doar imortalizeaza, pe cand memoria inm...

In ultima perioada, sunt mai pierduta in timp si spatiu decat de obicei, desi tind sa ma pierd mai mereu in contemplari aiurea, si vesnic nu stiu in ce zi a saptamanii sau a lunii suntem... Nu stiu ce a determinat agravarea acestor mici defectiuni tehnice, dar plimbarile fara rost dintr-un colt in altul al orasului, si oboseala se pare ca isi fac simtita prezenta mai repede chiar decat ma asteptam... A fost un weekend relativ frumos, si cand spun relativ, am retinerile de rigoare, pentru ca saptamana asta n-a fost intocmai precum mi-as fi dorit-o... Nimic nu mai e la fel , din momentul in care ceva nu mai exista... Si tocmai schimbarea deruteaza... La fel a fost sambata, cand am ajuns in curte si n-a sarit nimeni pe mine... Am gasit doar niste ultime amprente de labute intr-un morman de pietris... Azi, timp pierdut, ganduri resemnate in fata zilei de maine, cand e luni... Nici nu mai sesizez trecerea saptamanii- totul are un ritm alert si devine din ce in ce mai enervant si frustrant i...

Cu totii avem o slabiciune... Mai exact, cu totii asteptam sa fim intampinati acasa de o chestie oricat de mica, pufoasa, solzoasa, sau cu pene, si mai ales posesoare de suflet... Mai exact un asa-zis animal de companie, care ne devine un prieten, si fara de care nu ne mai putem imagina viata intr-un anume loc... Orice om, oricat de dur ar putea sa arate, si orice functie ar detine, oricat de importanta, are un acel ceva care il "topeste" pur si simplu, care il face sa se zbenguie, sa se comporte asemeni unui copil, dar mai ales sa-si imparta dragostea si hrana... Dar cum intotdeauna exista acel revers al medaliei, mai multi sunt, cred eu, aceia care ineaca pui de caini sau pisici (cum sunt capabili, habar n-am- cred ca n-as mai putea dormi linistita toata viata), care ii uita intr-un colt al casei sau curtii, in mizerie si foamete, ca sa le prelungeasca acel chin numit "viata"... Cunosc oameni care isi hranesc cainele din curte cu mancare acrita, fermentata de zile...

N-am gasit o alta modalitate mai placuta de a ma si relaxa si de a posta si aici ceva cu adevarat frumos... Nu mai vreau nicaieri altundeva, decat in Canada, la Montreal...

E una din zilele in care am impresia ca totul cade peste mine... Ca sunt prea mica pentru a ma putea apara sau razvrati... Ca nu mai am nimic care sa-mi faca cu adevarat placere... Ca nu mai pot gasi nimic interesant in lume... Si parca nici in zilele acelea, de acum ceva vreme, pe care le consideram cele mai gri din viata, n-am fost asa... Cred ca imposibilitatea de intoarcere inapoi m-a lovit tocmai acum... Si CHIAR nu ma mai pot intoarce... Nu e deprimare... E starea din care ti-ai dori sa iesi, dar continui sa plangi, neajutorat... Cand vezi ca in jurul tau nu se mai poate crea o atmosfera, de niciun fel, pentru simplul fapt ca nu iti pasa, si nu le pasa nici celorlalti... Cel mai mult ma enerveaza la mine faptul ca de cele mai multe ori, imi vars nervii pe oameni care nu m-au suparat cu nimic... Ei imi sunt intotdeauna mai la indemana decat cei care ma aduc la exasperare... Dar tot ei imi sunt si cel mai mare ajutor, si tot ei ma invata sa cer iertare... Acum n-am vrut sa vorbesc,...

Nu stiu cine a fost cel care a afirmat pentru prima data ca miracolele nu tin mai mult de 3 zile (parca...), dar a avut cea mai mare dreptate... Dupa mine, miracolele nici n-ar exista, sau se risipesc atat de repede incat nici nu prea ai timp sa le cronometrezi... Ziua de ieri, sambata, chiar pot s-o numesc un miracol, si sunt sigura ca nu sunt numai eu cea care afirma asta... A fost prima, si se pare si singura, zi din toamna asta, cu adevarat frumoasa... Nu pot sa spun ca am facut cine stie ce lucru remarcabil, insa simplul albastru al cerului si razele calde si imprastiate ale soarelui au facut deliciul zilei... Am plecat, ca in orice dimineata de sambata, inspre Dobarlau... Inca din mijlocul saptamanii ce e pe cale sa sfarseasca, am fost extrem de nerabdatoare sa-mi vad casa, cat si ce grinzi, caramizi, sau capriori s-au mai adaugat... Cand am ajuns nu stiam ce sa fac- totul mi s-a parut atat de perfect si de optimist, incat nici n-am stiut de ce ar trebui sa ma apuc prima data, ui...

Era timpul sa-mi iau blogul in spinare, asemeni melcului, si sa ma mut aici... Aveam intentia de ceva timp, dar cum problemele tehnice ale 360-ului m-au suparat in ultima vreme, am decis ca e momentul potrivit... Am dedicat 3 zile numai mutarii tuturor posturilor de pe blogul vechi... Era pacat sa se piarda, zic eu, mai ales ca am "cheltuit" destul timp scriind... Nu ma plang, caci n-a fost un chin, ci o placere pe care nu mi-o puteam refuza... Orice noutate ar trebui sa reprezinte o noua sansa, si sunt de parere ca totul arata mult mai bine aici... Sper sa nu fiu nevoita sa-mi fac bagajele si de aici... Enjoy my brand new blog !