Să încercăm să ţinem pasul

Nu ştiu cum facem, ce facem şi când facem, dar nu există moment sau ipostază, de orice natură ar fi ele, în care cineva să nu pomenească criza. Fie că o luăm în serios, fie în glumă, ea intervine de cele mai multe ori, atunci când ţi-e lumea mai dragă. Am mai spus-o şi o să o să-mi menţin părerea în continuare- criza nu există pe bune, ea a constituit doar pretextul potrivit la momentul potrivit.

Deşi nu cred în ea, eu nu sunt ca alţii- nu mi-e necesar un ochi de expert ca să observ o mare zguduire, ce se anunţa de ani de zile, care, în fond şi la urma urmei, era iminentă. Şi nu vorbesc de un declin al domeniilor de care se vorbeşte la teve, de florării şi de sex-shop-uri. Vorbesc de domeniile serioase, care dădeau clasă business-urilor, cu vreun an şi jumătate în urmă (vezi afacerile imobiliare), şi despre domeniile care dădeau pâine poporului. Şi aici nu deplâng marile companii, care, în caz de nevoie pot cere bani de la autorităţile publice pentru a trece de impas, ci deplâng întreprinderile mici şi mijlocii, care se duc de râpă una câte una, din cauza datoriilor fiscale şi a imposibilităţii de a-şi mai desfăşura activitatea, târându-i în prăpastie şi pe puţinii angajaţi. Angajaţi cu salarii şi-aşa modeste, cu familii poate numeroase, şi cu şanse de reangajare ce tind spre zero. Degeaba se înghesuie la Agenţiile de Ocupare a Forţei de Muncă, degeaba le sunt oferite cursuri de recalificare, pentru că mulţi sunt deja trecuţi de 45 de ani. Şi, în concepţia noastră pur românească, sunt buni de aruncat.

Ştiţi ce mă enerveaza cel mai mult? Faptul că marea criză, sau ce Dumnezeu o fi ea până la urmă, mi-a răsturnat tot ceea ce acum vreun an însemna ceva realizabil. Asta include activităţi deja în desfăşurare, dar şi proiecte de viitor. Mă mai enervează că nu se vinde şi nu se cumpără nimic, totul e paralizat, amorţit parcă de-o injecţie de dentist. Şi mă mai enervează oamenii care nu vor să renunţe la ceva ce nu mai merge, pur şi simplu, nedorind şi neînchipuindu-şi propria viaţă făcând altceva. E simplu: se aplică teoria nemaipurtabilităţii hainelor. Ai o fustă- a ieşit din trend, o arunci şi tu în fundul dulapului, sau chiar mai bine, o oferi ca donaţie. Exact aşa ar trebui să fie şi-n business- nu mai merge ceea ce ai făcut vreme de enşpe ani, schimbi tactica sau domeniul. N-are rost- pe lângă faptul că bagi bani aiurea, în ceva fără perspectivă, bagi şi nervi, care sunt nervii tăi, nervi care îşi pun amprenta definitiv şi irevocabil asupra sănătăţii tale mintale şi nu numai. De ce ai ţine cu dinţii de ceva? Lumea asta e atât de mare, şi oferă atâtea şi atâtea şanse, iar noi suntem atât de bătuţi în cap uneori, că nu găsesc altă exprimare mai pe româneşte, încât dăm cu şutul la absolut orice ne iese în cale. Aşa am făcut eu, cu ceva săptămâni în urmă, şi nu cu o şansă, ci chiar cu două, iar acum, când mă gândesc la propria-mi mare prostie... nu zic ce-mi vine să (îmi) fac.

Eu, una, mică şi dăşteaptă, zic că e mai uşor să ne punem imaginaţia la contribuţie. Dacă stăm şi privim partea optimistă a lucrurilor, momentele de răscruce sunt şansa noastră de a ne face viaţa mai bună, şi de ce nu, de a fi remarcaţi.