Început de cadou

În ultima leapşă onorată, adică acum vreo săptămână-două, dacă nu mă înşală memoria-mi de elefant, am promis că voi trata subiectul muzică. Aceasta se datorează, în primul rând, nervilor pe care mi-i cauzează felurite apariţii a unor aşa-zise vedete muzicale, şi în al doilea rând, pentru că puţine sunt persoanele care-mi cunosc marea-mi pasiune pentru muzică.

Tot în cadrul lepşei, vă spuneam că obişnuiesc să cânt de la vârste fragede. Nu ştiu cine a fost prima persoană care mi-a inoculat microbul, dar ştiu sigur că pe la 4-5 ani bunica mea maternă mă învăţa să cânt romanţe, având ca instrument didactic o cărticică mică, şi destul de groasă, pe care o păstrez la loc de cinste până şi acum, intitulată "Amintiri, amintiri". Cărticica e cu mult mai bătrână decât mine, şi chiar de nu-mi mai amintesc multe din versurile învăţate atunci, va rămâne mereu în inima mea, şi nu voi ezita niciodată s-o deschid, atunci când avea-voi poftă de cântat! Deci da, n-am învăţat sa cânt cu Melc-melc codobelc, şi probabil ăsta e şi motivul pentru care cântecelele de serbări de grădiniţă şi şcoală generală mi s-au părut dintotdeauna o mare ipocrizie.

Spre deosebire de zilele noastre, pe când eram eu mică nu luaseră fiinţă atâtea şi atâtea mizerii de genuri muzicale. Cunoşteam pe de rost atât melodii româneşti, cât şi străine- mai puţine ce-i drept, căci pe vremea mea influenţa vestică era mai slabă. Dar mă mulţumeam cu ce aveam, şi nu mă lăsam până nu achiziţionam cea mai în vogă casetă audio, şi n-o învăţam mot-à-mot de la un capăt la altul. Îmi plăcea să învăţ şi cărţi de poezii pe de rost, dar asta e o altă poveste.
Cu toate că am adorat muzica, paşii mei nu s-au îndreptat niciodată spre studierea ei, şi uneori regret amarnic. Nu pentru că m-aş considera extrem de talentată, ci pentru simplul fapt că era o şansă în plus.

Cu cât am crescut, obiceiul de a cânta oriunde, oricând şi în orice companie nu a dispărut. Dar cea mai frumoasă reprezentaţie a mea o dau la ora mesei. Doar mama vă poate confirma că metoda mea de apreciere a felurilor de mâncare este exprimată prin cânt. Da, dacă mâncarea mi-e pe plac, încep să fredonez; dacă la masă se aşterne liniştea, e de rău. Dar, de obicei, mesele se transformă în concerte, pentru că mama face papa bun mereu. E de la sine înţeles că eu nu-mi dau seama când încep şi când termin de cântat, şi tocmai de asta mă trezesc la realitate doar când cei de la masă încep să se uite la mine ca la felul 5 şi chicotesc în faţa unui asemenea talent.
Repertoriul zilnic se hotărăşte, în genere, dimineaţa- prima melodie auzită, la radio sau din propriul tonomat, este cântată, răs-cântată, fredonată, întoarsă şi pocită pe toate părţile, imediat după ascultare şi până târziu în noapte, la ora culcării.

Sunt puţini oamenii care îmi cunosc această mică defecţiune de fabricaţie. Dacă sunt vreo 4-5, incluzându-i pe cei care-mi prevedeau încă de mică un viitor strălucit, pe la diverse festivaluri de profil, dar pe care i-am dezamăgit profund. Cred.

Acum, în mod sigur, voi, cei care aţi avut răbdarea de a citi rândurile de mai sus, vă întrebaţi ce-mi mai veni şi cu muzica. Ei, ce mă gândii eu acum vreo săptămână- pentru că tot vine ziua mea de naştere, peste o lună fără câteva zile, să-mi confecţionez singură-singurică un mic cadou, care să cuprindă toate, sau, mă rog, aproape toate, melodiile care mi-au făcut viaţa să pară un tril tocmai bun de cântat, din frageda-mi copilărie şi până acum. Aşa că, începând de mâine chiar, şi până în debutul lui aprilie, voi încerca, cu toată modestia din dotare, să postez aici tot ceea ce mi-a trezit apetitul pentru cântat, din '89 încoace, şi poate chiar melodii apărute cu mult înainte de a mă fi născut.

Sper că nu se opune nimeni, atâta vreme cât consider acest mic cadou drept un demers de rememorare, de reînviere într-o oarecare măsură, a tot ceea ce era bun, frumos, nezgârietor de timpane, putând fi numit muzică, în comparaţie cu tot ceea ce se difuzează, respectiv ascultă, în prezent.