Cough, cough!

Încerc să mă ondulez într-o poziţie cât mai comodă pe scaunul de la birou, şi să-mi mişc măcar un pic articulaţiile degetelor pe taste.

De la tusea ce mă chinuie teribil de câteva zile, mă dor toţi muşchii şi muşchiuleţii trunchiului, iar gâtul mi-a devenit un călău neiertător. Mă doare când înghit, mă doare când tuşesc, mă doare aproape şi când vorbesc. Urechile îmi sunt înfundate, ajungând mai rău decât babele cărora trebuie să li se ţipe direct în timpan în momentul adresării. Ochii imi curg, dar doar atunci când lâncezesc în pat, pe multe perne ridicate, aşezate în aşa fel încât să nu mi se înfunde nasul. Nas care se desfundă atunci când mă-ntorc de pe-o parte pe alta. Febră n-am, deşi mă simt ca şi când aş avea. Nu mai suport niciun soi de pastile, niciun gram de ceai şi niciun fel microbi plutind în jurul meu. Ştiţi care-i faza? Dacă stau afară n-am nimic- nici nu tuşesc, nici nu sunt înfundată, mă simt chiar bine. Ei, cum păşesc într-un interior, de orice fel, începe să mă apuce ori tusea, ori îmi curge nasul, ori, ori, ori... M-am săturat. Pitz Ralu, binevoitoare, îmi recomanda zilele trecute să-mi mai fac o doză de vaccin, un fel de prelungire a celui făcut în toamnă. Nu cred că-i recomandat, dar o să întreb un specialist, căci de răceală mi-e cel mai frică. Şi, conform teoriei, de ceea ce temi cel mai mult, de aia nu scapi.

Aş avea atâtea de făcut, dar nu mă pot urni din loc. E... aşa... o stare de legumă fiartă. Şi nesărată.