De-a lunea

...nici iarba nu creşte.
Mă rog, acum nu creşte încă, pentru că e frig, dar mă înţelegeţi voi.

Unele merg, altele nu, şi mai e o specie de ceva-uri care stagnează. Şi mă scot din sărite nespus de mult.
Mă apucasem să scriu cu un scop anume, dar mi-a sunat telefonul şi am fost distrasă. Oricum, din câte se poate observa nu am început încropirea cadoului muzical despre care vorbeam zilele trecute. Dar se pare că am deja succes- am primit propuneri de a cânta. Unde? Nu vă zic. Oricum nu cânt de faţă cu oricine şi oriunde.
Încă de dimineaţă am zâmbetul ăla cel mai nesimţit pe faţă, despre care ştiu că îi enervează la culme pe unii, şi de al cărui afişare sunt extrem de mulţumită. Cel puţin azi- mâine 'om vedea noi ce-o mai fi. Asta e doar aşa, ca să nu se mai plângă cineva că nu râd. Ba chiar râd extrem de mult şi insistent în ultima vreme. Chiar şi fără motiv.
Ah, a început să-mi placă să scriu lucruri care nu se leagă de nicio culoare una cu alta. Pare mai interesant. Şi trebuie să vă chinuiesc un pic.
Acum gata cu vorbăria- trebuie să-mi refac manichiura (făcută, biata de ea, azi-dimineaţă), şi să o bat pe mama la cap să facă nişte clătite, pentru că o cere poporul.

Luni plăcută şi cât mai zâmbăreaţă în continuare!

Comentarii

Chiar că e plăcut să citeşti despre lucruri care nu se leagă absolut deloc. Denotă o stare de normalitate şi naturaleţe de care avem nevoie. Tot aşa!
Oana a spus…
@ Razvan: Şi eu care credeam că mai mult ameţesc lumea:))

Postări populare de pe acest blog

De ce îmi vine să sparg televizorul când îl văd pe Berceanu

Itinerariul unei duminici de octombrie