Pot
E ora 10 seara, afară totul e ud leoarcă, şi tooootuşi, Oana îşi urmează propriul sfat şi e binedispusă. Zic binedispusă pentru că fericită e prea mult, şi nu e deloc fericită. A fost, ce-i drept, dar s-a dus. Acum totul e o umbră, mare şi gri, întocmai ca cele ale maşinilor ce trec în viteză, răsfrânte pe un gard, de-a lungul unei străzi.
Uf, aveam în liceu o profă de latină care vorbea despre sine la persoana I plural, şi tot mereu aveam o problemă cu dumneaei. Acum am început să vorbesc eu, Oana, despre mine, la persoana a IIIa. But this is not the point.
Azi, deşi luni- eu urăsc zilele de luni (nu mai mult decât îmi urăsc vecinii manelişti, dar...), încă de dimineaţă am avut aripi. Mă pierd deja. Încep să nu mă mai suport, aşa zâmbitoare şi binevoitoare. Fac un triplu flic-flac cu aterizare pe covor, şi revin la obişnuita mine.
Acum, după tratative mai mult sau mai puţin serioase, şi în încercarea de a pune pe picioare sugestia de petrecere a zilei mele de naştere visată săptămâna trecută, întâmpin următoarele probleme: invitata-mi principală vrea limuzină la scară şi pat cu baldachin, ca să-şi odihnească mădularele după aşa-zisul chef, care de fapt nu e deloc chef, pentru că urăsc eu conceptul; nu am o locaţie concretă- unii vor la Cuca Măcăii, alţii nu vor la Roma, alţii vor în club, iar alţii, de-i cu putinţă, să nu se mişte din casă; şi vremea- dacă o ţine tot în ritmul ăsta, mi-am găsit şi locaţia perfectă: sus la 2500 de metri, facem un ski, sărituri din elicopter şi foc de tabără lângă soba din cabană.
Mai în glumă, mai pe bune, treaba e nasoală. Nu că m-aş fi agitat eu vreodată prea tare cu chestiile organizatorice şi de sărbătoare, dar în lipsă de alte activităţi, merge şi-asta.
Noapte bună şi cer senin, că de ploaie suntem sătui!
Uf, aveam în liceu o profă de latină care vorbea despre sine la persoana I plural, şi tot mereu aveam o problemă cu dumneaei. Acum am început să vorbesc eu, Oana, despre mine, la persoana a IIIa. But this is not the point.
Azi, deşi luni- eu urăsc zilele de luni (nu mai mult decât îmi urăsc vecinii manelişti, dar...), încă de dimineaţă am avut aripi. Mă pierd deja. Încep să nu mă mai suport, aşa zâmbitoare şi binevoitoare. Fac un triplu flic-flac cu aterizare pe covor, şi revin la obişnuita mine.
Acum, după tratative mai mult sau mai puţin serioase, şi în încercarea de a pune pe picioare sugestia de petrecere a zilei mele de naştere visată săptămâna trecută, întâmpin următoarele probleme: invitata-mi principală vrea limuzină la scară şi pat cu baldachin, ca să-şi odihnească mădularele după aşa-zisul chef, care de fapt nu e deloc chef, pentru că urăsc eu conceptul; nu am o locaţie concretă- unii vor la Cuca Măcăii, alţii nu vor la Roma, alţii vor în club, iar alţii, de-i cu putinţă, să nu se mişte din casă; şi vremea- dacă o ţine tot în ritmul ăsta, mi-am găsit şi locaţia perfectă: sus la 2500 de metri, facem un ski, sărituri din elicopter şi foc de tabără lângă soba din cabană.
Mai în glumă, mai pe bune, treaba e nasoală. Nu că m-aş fi agitat eu vreodată prea tare cu chestiile organizatorice şi de sărbătoare, dar în lipsă de alte activităţi, merge şi-asta.
Noapte bună şi cer senin, că de ploaie suntem sătui!
Comentarii