Post nervos

Se mai întâmplă ca uneori, o dată la o săptămână sau deloc, să am chef să particip la cursurile care se ţin dimineaţa la 9. De obicei, la ora 9 eu de-abia îmi sorb în linişte cafeaua, chit că sunt trează de la 7.30, pentru că aşa e reglat ceasul meu biologic. Dar, azi, ca şi săptămâna trecută, am făcut concesia, mi-am alungat somnoreala din mine, m-am vestimentat şi m-am îndreptat spre şcoală.

Toate bune şi frumoase, vorbim, glumim, până se aşază în spatele meu 3 monştri. Şi când zic monştri nu mă refer neapărat la înfăţişare, pentru că nu vreau să fiu rea, ci la nişte monştri logoreici. În mod normal, la cursul la care tocmai participam, mă scotea din sărite incoerenţa ideatică a profesorului, dar acum asta mi s-a părut mic copil în comparaţie cu toate aberaţiile (spus cât mai eufemistic cu putinţă) rostite de cei 3 monstruleţi veseli. Gaşca monstruleţilor era alcătuită din două monstruleţe micuţe şi un monstru, mare, la propriu. Vreme de o oră şi jumătate, urechile mele au îndurat mai mult decât pot duce ele- de la vrăjeli ieftine, venite din partea monstrului la adresa monstruleţelor, gen "Ce ochi frumoşi şi spălăciţi are Xuleasca", şi până la amintiri cu "gagicăreli din şcoala generală". A nu se înţelege că îi ascultam, dar volumul conversaţiei l-ar fi trezit şi pe Tutankhamon din sarcofag. E impropriu să afirm că toate acestea erau "spuse"- nu, nici vorbă, erau răcnite de monstrul cel mare, bineînţeles acompaniat de râsetele bonom de naive ale celor două monstruleţe vesele. Nu mai pomenesc de picioarele (nu le zic altcumva) monstrului cel mare, cărora puţini centimetri le mai lipseau, ca ajungă să se odihnească pe ale unei colege, care stătea în apropierea mea. Nu zic că mă interesa în mod deosebit ceea ce se preda, dar un pic de bun simţ elementar, dobândit în copilărie nu strică. Tot circul ăsta mi-a cauzat o oboseală exagerată pentru o oră atât de matinală, dar şi o durere de stomac. Da, când mă enervez mi se pun noduri în stomac.

Am evadat din apropierea monstruleţilor, după numai un curs, cu o sete de eliberare într-atât de mare încat ai fi zis că am fost cât pe ce să fiu înghiţită. Acum, că am ajuns acasă, mi-am şi scris păsul şi am băut un ceai de tei, mi-am liniştit nervişorii, iar acum sunt gata de altele, poate şi mai grozave. Resurse umane avem, iar ocaziile sunt multe.

Să aveţi o zi perfectă, dragilor!