dor de cald

Când privesc la ninsoarea necontenită, ce capătă o nuanţă gălbuie în lumina felinarelor acoperite de ţurţuri, mi-e tot mai dor de zilele calde şi de toată bună dispoziţia pe care ţi-o revarsă prin organism.

Nimic nu se compară cu trezitul de dimineaţă, ieşitul în pijamale în curte, aruncatul unei căni de apă proaspătă pe pielea încreţită de somn a feţei, şi cu mirosul de iarbă udată de rouă. Nimic nu se compară cu izul acela de sat de munte, de praf amestecat cu pădure, de levănţică amestecată cu mentă. Mi-e dor de pâinea prăjită direct pe sobă, de cafeaua băută în şezlong, sub viţa-de-vie, de merele căzute prin iarbă, de bobiţele de zmeură din care iese cea mai gustoasă dulceaţă din lume. Îmi lipsesc zilele în care ieşeam pe uliţă fără să ţin seama cu ce mă îmbrac, dacă mă asortez, dacă m-am machiat sau mi-am pus cercei. Acolo ai îndeletniciri mai importante- trebuie să numeri fluturii, să te fereşti de bondari, să observi ciorchinii copţi, să culegi capşunele din strat, să furi raze de soare ca mai apoi să le aşterni pe piele.

Visez... Şi dacă arunc o simplă privire afară... văd că mai am cel puţin vreo lună, două, de aşteptat.
Până când Soarele ne va zâmbi cu gura până la urechi.