Coşmarul unei nopţi de iarnă
Ca să ne înţelegem de la bun început, coşmar=migrenă.
De ieri după-amiază, de pe la ora 6 pm, a început să mă doară capul. Tot un pic, pic, pic, până am simţit că îmi cade. Am luat tipicul pumn de pastile- niciun, dar NICIUN efect. Pe la ora 21 am cedat, şi m-am culcat- poate, poate, îmi va trece în somn.
În timp ce dormeam, simţeam cum îmi zvâcneşte capul. Nu pot să descriu senzaţia, cert e că e insuportabilă, e ca şi cum s-ar agita nişte pietre colţuroase în interiorul capului.
În jur de ora 2:50 am, m-am ridicat în capul oaselor, şi de-abia apoi în picioare, pentru că durerea era atât de intensă încât simţeam că aş putea să leşin în orice secundă. M-am deplasat, cu chiu, cu vai, pană la fereastră- ningea. (Urăsc iarna!).
Am trezit-o pe maman, i-am zis, aproape printre lacrimi, să-mi facă ceva, că mult nu mai rezist. Biata de ea mi-a adus iar un pumn de pastile, nişte pliculeţe de prafuri-minune, mi-a făcut şi un ceai, le-am înghiţit pe toate... şi am început să simt că ard. Termometru- temperatură 37.7. Primul lucru care mi-a trecut prin cap: Superb, sunt ca o epavă, şi peste 10 ore eu am examen.
Mi-am înfăşurat capul într-un şal, mi-am ridicat toate pernele, şi am mai stat aşa, cu ochii în tavan. Pe sub şal, zvâcniturile continuau, tot mai dese şi mai intense.
Am băut ceaiul, am ronţăit lămâia, am mai privit pereţii, şi am adormit.
Acum două ore, când m-am trezit, durerea aproape că dispăruse, dar nu şi pulsaţia, mai ales când mă mişc brusc, râd, sau mă aplec.
Un duş, o cafea... un griş cu lapte şi dulceaţă de vişine. Cearcăne, paloare, şi senzaţie de om bolnav. Peste trei ore am examen.
Un lucru e cert- nici celui mai mare duşman nu i-aş dori să simtă ce am simţit eu azi-noapte.
De ieri după-amiază, de pe la ora 6 pm, a început să mă doară capul. Tot un pic, pic, pic, până am simţit că îmi cade. Am luat tipicul pumn de pastile- niciun, dar NICIUN efect. Pe la ora 21 am cedat, şi m-am culcat- poate, poate, îmi va trece în somn.
În timp ce dormeam, simţeam cum îmi zvâcneşte capul. Nu pot să descriu senzaţia, cert e că e insuportabilă, e ca şi cum s-ar agita nişte pietre colţuroase în interiorul capului.
În jur de ora 2:50 am, m-am ridicat în capul oaselor, şi de-abia apoi în picioare, pentru că durerea era atât de intensă încât simţeam că aş putea să leşin în orice secundă. M-am deplasat, cu chiu, cu vai, pană la fereastră- ningea. (Urăsc iarna!).
Am trezit-o pe maman, i-am zis, aproape printre lacrimi, să-mi facă ceva, că mult nu mai rezist. Biata de ea mi-a adus iar un pumn de pastile, nişte pliculeţe de prafuri-minune, mi-a făcut şi un ceai, le-am înghiţit pe toate... şi am început să simt că ard. Termometru- temperatură 37.7. Primul lucru care mi-a trecut prin cap: Superb, sunt ca o epavă, şi peste 10 ore eu am examen.
Mi-am înfăşurat capul într-un şal, mi-am ridicat toate pernele, şi am mai stat aşa, cu ochii în tavan. Pe sub şal, zvâcniturile continuau, tot mai dese şi mai intense.
Am băut ceaiul, am ronţăit lămâia, am mai privit pereţii, şi am adormit.
Acum două ore, când m-am trezit, durerea aproape că dispăruse, dar nu şi pulsaţia, mai ales când mă mişc brusc, râd, sau mă aplec.
Un duş, o cafea... un griş cu lapte şi dulceaţă de vişine. Cearcăne, paloare, şi senzaţie de om bolnav. Peste trei ore am examen.
Un lucru e cert- nici celui mai mare duşman nu i-aş dori să simtă ce am simţit eu azi-noapte.
Comentarii