Simplu, Oana

Ori de câte ori privesc în jur şi văd doar lume îmbufnată, îngândurată, fie din cauza grijilor, fie din cauza asteniei de toamnă , nu mă pot abţine să nu îmi zic, în sine, că oamenii aceştia nu au timp să se uite în jur. Îmi povestea bunicul meu adoptiv, cum, odată, pentru că fusese ajutat la nu-ştiu-exact-ce-anume de către un vecin, l-a invitat pe acesta să mai zăbovească un pic la un pahar de vorbă, în curte. I-a oferit un chaisse-longue, şi, după ce a studiat preţ de câteva minute peisajul ce i se aşternea în faţa ochilor, domnul vecin a exclamat: Ce pădure frumoasă e pe dealul din faţa noastră! Nici n-am apucat s-o văd până acum ... Da, sunt vorbe spuse de un domn trecut binişor de patruzecişiceva de ani. Aţi văzut, sper, aici destule poze de la Dobârlău încât să vă daţi seama ce a pierdut. Pe stradă, lumea merge cu capetele plecate. E drept că trebuie, din când în când, să mai priveşti şi pavajul străzii pe care mergi, pentru că nu ştii niciodată în ce minunăţii îţi poţi rupe

Monsieur Bubu proaspăt spălat. Şobolănel . Motan făr' de urechi. După uscare, se cade să ne şi alintăm un pic. Plus că eliminăm şi blăniţa de prisos.

Şi pentru că The Bodyguard s-a numărat printre casetele audio preferate, pe care mi-am dansat copilăria .

Dacă e ceva ce îmi place extrem de mult să fac prin casă, acele două activităţi sunt călcatul rufelor, şi spălatul vaselor. Cea din urmă îndeletnicire se desfăşoară întotdeauna cu mănuşi. Azi, maman gătise, eu am spălat vasele. După ce termin, nu ştiu ce-mi veni să îmi anin mănuşile pe capacul aragazului- ştiţi voi, chestia aia cu care se acoperă ochiurile. Pe ochiul dinspre capac, şedea cuminte ibricul de cafea al lui maman- pen' că fiecare bea altfel de cafea în casa asta. Maman se uită extrem de serioasă la mine, şi-mi zice: Atârnă-ţi alea în altă parte, că eu n-am chef să beau cafea cu zeamă de mănuşi!

Pentru că, uneori, mai avem nevoie şi de joacă.

Gata cu sejurul- monsieur Bubu a revenit acasă. Gata cu nopţile pierdute şi nedormite, în căutare de domnişoare pisici drăguţe şi disponibile (cu puţin noroc, găsim noi o prinţesă adevărată!). S-a zis şi cu umblatul prin iarba udată de roua groasă. Până la primăvară trebuie să ne consolăm doar cu Soarele ce îşi vâră căldura prin sticla ferestrelor, cu moaţele covorului meu, în loc de iarbă, cu florile lui maman , în locul celor multe din curtea bunicilor. Până la primăvară nu ne vom mai tavăli nici prin pământ, la umbra trandafirilor. De-acu' suntem domni de oraş... ba mai mult, săptămâna asta ne ducem la salon, ca să ne facem băiat frumos, pufos, şi parfumat .

Nu ştiu cum sunt alţii, dar mie mi se întâmplă, uneori, să mi se pună un nod. Un nod ce stă ori în gât, ori în stomac. Şi se agită, şi mă agită, undeva pe la ora culcării. Şi, de-a lungul vremii, am învăţat, eu de la mine, că nodurile astea nu-s a bună. Pentru că, după ce mă chinuie o vreme, şi uneori nu mă lasă să adorm precum o prinţesă în puf, se întâmplă ceva. Ceva rău, în genere. Aşa a fost şi-acum. Aveam un nod de câteva săptămâni. Azi-dimineaţă m-am trezit fără nod, afundată radios între multele perne ce-mi facilitează somnul. Bineînţeles, la o jumătate de oră după, sună telefonul. Răul fusese produs deja. Acum, nu zic că e rău să ai o intuiţie bună, te-ajută mai mult decât şi-ar închipui unii... dar... uneori e parcă prea mult. Mă tem că de-acum încolo mă voi teme şi mai abitir de noduri, şi-mi voi induce eu, singurică, în subconştient, că ceva trebuie să se întâmple. A fost o zi tare urâtă. Una urâtă de tot, cum am mai avut multe, de-a lungul ultimului an... E drept

CU CE NE-AM ALES DE PE URMA MICULUI OKTOBERFEST Încă de prima dată când am auzit că în Braşov se va desfăşura o replică în miniatură a serbării muncheneze Oktoberfest am avut o reacţie negativă. În primul rând, fiindcă urăsc berea, în al doilea rând, pentru că nu sunt o fană a „împrumuturilor” culturale, şi în al treilea rând, pentru că eram absolut sigură că toate manifestările de-acolo nu vor aduce nici turişti adevăraţi, nici investitori, ci doar oameni dornici de înghesuială şi ameţiţi de la bere. Astăzi, pentru că tot aveam drum prin centru, şi un amic îmi spusese că a rămas şocat să vadă mizeria lăsată de berari, mi-am zis să mă abat şi pe sub Tâmpa. Şi nu puteam să nu trec şi pe lângă Olimpia, locul unde s-a ţinut toată mascarada cu iz nemţesc. Mă uitam pe zidul Bastionului Ţesătorilor, pe care scrie că a fost construit între anii 1421-1436, ceea ce înseamnă că are o vechime de peste 570 de ani, şi mă gândeam că toate zidurile de acolo ar mai fi putut dăinui înc

Astăzi, când am făcut ochi de dimineaţă, am avut un singur gând ( a se citi POFTĂ)- nişte castane coapte, dar savurate, nu aici, stând în pat şi vizionând ştirile, ci pe străzile numai bune de cutreierat ale Vienei. Cine-a avut privilegiul să ronţăie măcar o dată aşa ceva, nu le uită gustul toată viaţa. Mmmmm, mmmm, castaaanee...

Pentru că de ceva vreme voiam o muzică altfel.

Fetele astea mi-au amintit de colajele cu frunze, de la orele de desen, din clasele primare. P.S. Nu vi se pare că au mai rămas extrem de puţini copii normali? Nu v-aş întreba, dar eu mă îngrozesc de ceea ce îi văd făcând, respectiv aud rostind, fie pe stradă, fie în parcul de sub geamul meu.

... şedea atârnat de perete cel mai optimist zâmbet politic pe care l-a cunoscut democraţia românească.

" Simt enorm şi văd monstruos. " este o celebră expresie a dramaturgului Ion Luca Caragiale. Pe lângă faptul că sintetizează percepţia aparte a acestuia asupra lumii, această abilitate a sa i-a adus nenumărate critici, venite din partea boierimii acelor vremuri, ce nu îşi dorea să vadă transpusă realitatea mahalalelor, înţesate de oameni de joasă speţă, în operele sale, şi cu atât mai puţin jucată pe scenele teatrelor româneşti. În ciuda opoziţiei presei şi a marilor boieri, scrierile lui Nea Iancu au devenit reprezentative în literatura românească, el fiind trecut chiar în rândul marilor clasici. Mai mult, realitatea socială şi personajele sale au un caracter atât de generalizat, încât pot fi cu uşurinţă adaptate celor mai diverse perioade ale istoriei noastre, inclusiv celei corespunzătoare zilelor în care ne ducem existenţa. Capacitatea aceasta de a vedea lumea şi altfel decât o fac oamenii obişnuiţi a devenit o raritate, fie pentru că uneori ne facem că nu vedem toate răs

Imediat după topirea zăpezii, prin martie să fi fost, scriam că nu îi înţeleg pe cei ce se plâng că primăvara le conferă o stare mai... aiurea. Stare cunoscută şi sub denumirea de astenie de primăvară . Nu găsesc nimic care să mă poată prost dispune în vremea prietenoasă şi promiţătoare a primăverii, însă toamna... Toamna ar trebui să se numească ea însăşi astenie . Pentru că totul în jur, chiar de nu e cazul, s-a mohorât. Inclusiv oamenii. Vârfurile pădurii de foioase de pe Tâmpa capătă culori tot mai gălbui pe zi ce trece. Dimineaţa stau cu ceaşca de cafea în mână şi studiez toată vegetaţia din jur (mai mult beton decât verdeaţă, dar treacă de la mine), şi tot mai schimbată e, faţă de cum o lăsasem cu o seară în urmă. Cerul aminteşte de Londra. Cenuşiu, astenic şi el, fără chef de Soare şi dogoare caldă, lasă în cameră doar o lumină pierită de viaţă. Pereţii clădirilor par mai întunecoşi, din lipsă de lumină, dar şi din cauza florilor ce pier în jardiniere. E drept, n-avem cultul alt

Acum, spuneţi-mi şi voi, cum pot eu să mă ţin de promisiunea de a scăpa de cele 2 kilograme câştigate (halal câştig!), când bunica-mi adoptivă mă aşteaptă mereu cu astfel de ispite?!

De cand mă ştiu urăsc să stau la coadă. Pentru simplul fapt că n-am răbdare să stau într-un loc nici cât mâţa-n coadă. Pentru că, aşa cum zice maman , aş vrea ca toată lumea să se mişte în ritmul meu, şi strict urmând indicaţiile mele. Acum nu înţelegeţi că sunt tipul de om care se bagă-n faţă- specimele astea se număra printre cele pe care le-aş extermina, clar. Am mai scris eu mai demult despre mai multe neamuri de cozi, de la coada la uşa instituţiilor publice şi până la coada letargică, de supermarket. Mă scoate din sărite stilul ăsta pur românesc de a-şi bate joc de om, pe banu' lui. Iar în cazul instituţiilor, cel mai mult mă enervează faptul că, de cele mai multe ori, statul la coadă mă împinge să apelez la pile. Mă enervează pentru că le dau impresia oamenilor-pilă că abuzez de bunăvoinţa lor, dar şi pentru că mă simt vinovată faţă de cei ce sunt nevoiţi să stea precum calul în picioare, la o coadă mai lungă decât un tur de Braşov. Astăzi, stăteam la o coadă, lungă de

Brânduşele ne arată că nu mai e cazul. Toamna şi-a intrat pe deplin în drepturi.

Ştii cum e atunci când o persoană dispare din viaţa ta? Şi nu pun semnul egal între dispariţie şi moarte, sau între dispariţie şi plecat spre cine ştie ce continente. Vorbesc despre dispariţia aceea bruscă, independentă de voinţa noastră, dar întru totul dependentă de timp. Timpul alocat prezenţei ei, în apropierea noastră, s-a scurs. Ei, şi atunci când persoana aceea dispare din peisajul zilnic al vieţii tale, îţi lipseşte o zi, ţi-e dor de ea vreme de o săptămână, poate o lună, poate două. Şi apoi începi să te gândeşti că ea e, de fapt, lângă tine, doar că nu o vezi. Aşa reuşeşti că, încet, încet, să amăgeşti dorul. Şi... intervine uitarea. Uitarea superficială, care şterge urmele dispariţiei, însă păstrează amintirea persoanei bine împăturită într-un sertăraş... de inimă, sau de minte, depinde de situaţie. Pot trece ani în şir fără ca amintirea aceea să fie pur şi simplu zgândărită şi scoasă de la naftalină. La fel cum au trecut 4 ani şi-un pic de când nu ne-am mai văzut. Şi când

După ce că toate-mi merg ca pe roate de căruţă, adică execrabil, ieri am mai primit o bombă. Să tot fie vreo 10 ani de când îmi las podoaba capilară exclusiv pe mâna unei doamne- n-o să-i zic hair-stylist, ci coafeză, pentru că ea nu stilizează, ea chiar tunde şi coafează . Cristina, pe numele ei, a fost singura persoană căreia i-am încredinţat buclele-mi răvăşite, dar şi pretenţiile de impecabilitate nemarginită, cu care mă înfiinţam în faţa dumneai de fiecare dată, deşi ştiam prea bine că n-ar putea să-i facă vreun rău părului meu. Avea mâinile uşoare, îmi pieptăna părul fără să mi-l smulgă, tăia suviţele de păr cu o răbdare de-ai fi zis că ornează un tort de nuntă, şi mi-l usca cu aceeaşi grijă. Toate astea în timp ce vorbeam câte-n lună şi-n stele. Nu ştiu cum, dar ea a reuşit ca fiecare oră petrecută în salonul ei să fie o oră de relaxare. Nu se întâmplă prea des să găsesc locuri care să mă binedispună, însă ori de câte ori ma aşezam pe scanul acela comod şi-mi simţeam părul ră

Presupun că stau destul de bine cu memoria, dacă n-am pierdut şirul episoadelor din seria asta:D. 9 dimineaţa. Nu prea ştiu cum am parcurs drumul din Braşov şi până în Dobârlău, însă ştiu sigur că gropile ce-au devenit mai pronunţate de la ploaia de săptămâna trecută m-au trezit mai ceva decât o cană de cafea aromată. Trebuia să mergem să cumpărăm nişte produse din lapte de oaie, de la nişte consăteni (am prins gustul cuvântului ăstuia:) ) Opresc în faţa porţii respectivilor, papa se dă jos din maşină, eu rămân să moţăi în continuare, dar cu uşa deschisă, pentru ca aerul proaspăt de munte să mă poată, eventual, trezi. Papa se întâlneşte în faţa porţii cu un nene, un moşuleţ să zicem, şi intră împreună în curte. Tralala, număram gropile de pe drum şi norii de pe cer, când îl văd ieşind pe poartă pe moşuleţ, îl salut, că deh, aşa-i la noi, la ţară. Numaidecât, moşuleţul, care avea o faţă nespus de simpatică, îmi răspunde la salut, se apropie de maşină şi-mi zice: Sunteţi fata lui X? M

Ieri, de-abia ieşisem din bloc, când văd un ţânc ieşind, pe tricicletă, din parc. La colţul trotuarului, îl aştepta, presupun ca asta era, bunicul. Şi îi zice scurt ţâncului: Hai! Ţâncul: Unde, unde mergem? Haaai! Da' zi-mi unde merrrrgeeem?! Haaaiii!!! La o bere?! La o bere?! Din nou un " Hai !" retezat şi duşi au fost. Acum, următorul reportaj teve despre un alt copil căzut în comă alcoolică, în mod sigur că nu va mai constitui un motiv de mirare.

Astăzi, după o săptămână întreagă de vino-ncoace-du-te-ncolo , mă resimt. Cu dureri de oase, muşchi, mădulare, şi tot ce poate durea într-un corp. Punem la socoteală şi vremea absolut dezastruoasă pentru luna septembrie, rezultând o zi perfectă pentru stat 20 de ore numai în pat. În cele 4 ore de nestat afundată între perne şi pături, am fost să-mi recuperez maman -ul, am mâncat, m-am răsfăţat cu ciocolată şi m-am amuzat pe seama gloriosului conducător al ţării . PS. Fotografia de mai sus este dovada vremii- lumea la 13°, ieri dimineaţă.

Ironia sorţii, sau, mai bine zis, a toamnei- săptămâna trecută, grădinăream de zor şi zburdam desculţă prin iarbă, în timp ce melodia asta umplea curtea. Astăzi...

După ce vara asta mi-am făcut antrenamentul cu nişte chifle umplute şi compot de mer e, astăzi m-am ţinut de cuvânt şi am pus în tigaie planurile de aseară. E drept, n-a reuşit telefonul să mă trezească, dar chiar dacă am mai lâncezit cu vreo oră şi ceva peste ora ce se voia a trezirii, am reuşit să nu îmi dau cu stângul în dreptul şi să nu îmi las restul activităţilor de azi să fie împiedicate de gătit. Mdea, e-adevărat, nu credeam că voi ajunge să spun că gătesc, dar iată că şi fiţele au dezvăţ. Pentru că tot ziceam că am mâncat enşpe kile de dovlecei pané vara asta, şi pentru că sâmbătă am cules tot vreo enşpe , pe care le am stocate în cămară, mi-am zis că pentru-nceputul aventurilor mele cu bucătăria n-ar fi rău să încep chiar cu dovlecei pané. Ştiam, în mare, reţeta, ce n-am ştiut am întrebat-o la telefon pe maman , asta nu înainte de a-mi agăţa un şorţ de bucătărie de gât. Chestia pe care-o puteţi vedea în castron rezultă din dovleceii daţi pe răzătoare (nu, nu vă bucuraţi, n

Dacă-n vreuna din zilele astea vedeţi vreo nebună ciufulită, nemachiată, încăţată cu un pantof cu toc de-o culoare, şi-un altul de-o alta, dar fără toc, cu o geantă agăţată de umăr, cu telefonu-ntr-o mână şi cheile-ntr-alta, să ştiţi că-s Eu, Oana . (I know I ain't God, but at least I show myself some respect by capitalizing the "e" in Eu:D). Maman a plecat şi m-a lăsat cu fundu-n baltă. Noroc că nu-s rechini în bălţi, că altfel nu ştiu ce s-ar fi ales de mine. De două zile am cearcăne albastre, mănânc precum o spartă, deşi, în concret, în casă nu prea mai e nimic de mâncare, scriu, plătesc, mă sucesc, fac cumpărături, le zâmbesc vecinilor când mi se adresează cu apelativul " frumoaso ", pregătesc pacheţele cu dulciuri şi te-miri-ce mărunţişuri de-ale gurii, termosuri cu compot de mere culese din grădina vecinilor. Ce-am mai făcut? Am apucat să dorm. Dar doar câteva ore, azi-noapte, căci de somn după-amiaza nici nu mai încape problema. Am vorbit ca disperat

... îmi urlă casa-n cap de goală ce e; maman e în spital, Bubu-i in sejur, iar restaurantele jubilează, pentru că am otrăvi întreg Braşovul, dacă eu şi papa ne-am apuca de gătit. Mă consolez în faţa unui castron cu găluşte cu prune. Şi ce dacă m-am îngrăşat două kile?!