Ca la început de toamnă

  Ieri am citit ce am scris anul trecut, la sfârşitul verii. Dacă vreţi să (re)citiţi şi voi, găsiţi aici. Nimic nu s-a schimbat. Iubesc vara din tot sufletul meu, cu aerul ei fierbinte şi cu nopţile dormite cu fereastra larg deschisă. O iubesc pentru seninul de dimineaţă, pentru stelele presărate în întunericul fiecărei nopţi, pentru Soarele care m-a bronzat şi vara asta, pentru bălăcelile de care mi-e un dor teribil iarna.

  Cu toată dragostea mea pentru vară, nu am putut să îi împiedic plecarea nici anul ăsta. Aşa că, azi-dimineaţă m-am trezit în septembrie.

  Toate bune şi frumoase, dacă nu ar fi fost o zi mai ocupată şi plină de activităţi decât una obişnuită. Acum, înspre seară, am primit un pachet de toată frumuseţea, de la mamaia mea (e, de fapt, sora bunicului meu) de la Tulcea. Ca în fiecare an, au ajuns la mine plăcintele ei dobrogene, cu brânză de capră şi mărar, invelite în aluat simplu, încreţit, mai bune decât orice gustare de pe lumea asta. Şi, chiar dacă în toamna asta se împlinesc şase ani de când nu am mai fost la mamaia, păstrez cu drag amintirile din vacanţele pe care le petreceam la ea, şi îmi promit să o vizitez cât mai curând.

  Voi, dragilor, cum întâmpinaţi toamna, şi cum vă împăcaţi cu plecarea verii? Tare mi-e urâtă perioada asta, mai ales dacă e să mă gândesc că  se face din ce în ce mai frig, încep ploile acelea interminabile, care îţi dau peste cap dispoziţia...