Numai azi nu-i mâine

  De fiecare dată cand s-a întâmplat ceva important, am consemnat aici. Ei, mai sunt şi unele lucruri pe care le-am păstrat doar pentru mine, însă, în genere, îmi place să las o redare cât mai fidelă a ceea ce am trăit, simţit şi gândit la un moment dat.

  În momentul de faţă număr orele pană la examenul de maine, cel mai important şi cel mai greu de până acum. Şi, slavă Domnului, am trecut (cu bine) de multe, multe examene.

  Nu mi-e frică. Mi-ar fi ciudă doar să îmi bat joc, acum pe ultima sută de metri, de patru ani de şcoală. De şcoala pe care mi-am dorit-o de mică, şi pe care nu am urmat-o nici pentru că aşa mi-a zis mama, şi nici pentru că era pe val.

  Mi-ar fi ruşine să dezamăgesc. Pe mine şi pe toţi cei care mi-au fost alături în aceşti ani, şi nu doar acum. Am primit încurajări de la multe persoane, cărora le mulţumesc şi le rog să mai spună şi mâine la prânz o rugăciune pentru mine. Niciodată nu strică o vorbă bună în plus pusă la Cel de Sus.

  Scumpii mei, sper să ne auzim mâine după-amiază, cu o greutate imensă în minus apăsându-mi umerii, obosiţi ce-i drept, dar să ne auzim ca să vorbim de bine. Să iasă totul bine, mulţumitor de bine, să fim sănătoşi, şi să ne stăm alături şi în alte împrejurări ce vor urma. Cât despre mine, nu-mi vor ajunge niciodată cuvintele şi faptele să vă mulţumesc îndeajuns.